Partea 2
În sala luminată de candelabre, fiecare glas s-a stins într-o singură clipă.
Toate privirile s-au îndreptat spre copilul firav care rămăsese nemișcat lângă intrare și spre mireasa care îl privea de parcă timpul s-ar fi întors cu mulți ani în urmă.
Mihai a scăpat lingura din mână.
Aceasta a lovit podeaua de marmură, iar farfuria s-a răsturnat, împrăștiind câteva boabe de orez pe covorul impecabil.
Nimeni nu mai părea atent la acel incident.
Femeia și-a dus instinctiv mâna la inimă.
Lacrimile îi umpluseră deja ochii.
Mirele a observat că ceva se schimbase și s-a apropiat de ea.
— Andreea, ce se întâmplă?
Ea nu i-a răspuns.
Coborî încet treptele, fără să-și desprindă privirea de copil.
Invitații murmurau nedumeriți.
Mihai făcu instinctiv un pas înapoi.
Viața îl învățase că, atunci când oamenii îl observau, de cele mai multe ori urma să fie alungat.
Totuși, în privirea femeii nu exista nici urmă de furie.
Doar o emoție pe care băiatul nu o putea înțelege.
Când ajunse în fața lui, Andreea îngenunche.
— Cum te cheamă?
— Mihai… răspunse copilul aproape în șoaptă.
Femeia își duse mâna la gură.
Picioarele aproape că nu o mai țineau.
Mirele o sprijini imediat.
— Ce ai?
Ea izbucni în plâns.
— Acesta era numele băiețelului meu… copilul pe care l-am pierdut cu ani în urmă.
În sală se auziră exclamații de uimire.
Muzica se opri.
Toți priveau scena fără să scoată un cuvânt.
Mirele îl cercetă atent pe băiat.
Chipul lui.
Firul roșu legat la gât.
Privirea speriată.
Apoi se uită din nou la Andreea.
Nu mai avea nevoie de explicații.
Se apropie de Mihai și îl ridică ușor în brațe.
— De astăzi nu vei mai fi singur.
Copilul îl privea neîncrezător.
— Dacă vei accepta, vei avea o familie.
Andreea îl strânse la piept, plângând fără oprire.
— Iartă-mă… Nu a existat o zi în care să nu mă gândesc la tine.
Invitații aveau ochii în lacrimi.
Unii aplaudau.
Alții își ștergeau obrajii în tăcere.
Mirele își așeză mâna pe umărul soției.
— Ce a fost nu mai poate fi schimbat. Dar ceea ce vom face de acum înainte depinde doar de noi.
Apoi se întoarse spre cei prezenți.
— Astăzi nu sărbătorim doar o căsătorie. Astăzi familia noastră se naște cu adevărat.
Sala izbucni în aplauze.
Chelnerii aduseră imediat un scaun pentru copil.
Bucătarii îi pregătiră o farfurie caldă.
Pentru prima dată, Mihai nu mai privea mesele de la distanță.
Stătea chiar lângă doi oameni care îl priveau cu dragoste.
Deznodământ
Seara a continuat într-o atmosferă pe care nimeni nu avea să o uite vreodată.
Printre râsete și lacrimi, copilul care până atunci cunoscuse doar foamea și singurătatea a descoperit ce înseamnă să fie așteptat la masă, ascultat și îmbrățișat.
După ceremonie, Andreea și soțul ei au început toate demersurile legale pentru ca Mihai să devină oficial parte din familia lor.
Drumul nu a fost ușor, dar niciun obstacol nu i-a făcut să renunțe.
Câteva luni mai târziu, băiatul pășea pentru prima dată în camera lui, într-o casă pe care o putea numi, în sfârșit, acasă.
Într-o seară, privind cerul de la fereastră, și-a amintit de nea Sandu, omul care îi spusese cândva că dragostea unei mame nu dispare niciodată.
Cu ochii umezi, a zâmbit și a șoptit încet:
— Ai avut dreptate…
În adierea blândă a vântului a simțit parcă aceeași căldură care îl ocrotise cândva.
Atunci a înțeles că, oricât de lung ar fi fost drumul prin suferință, destinul îl condusese exact acolo unde îi fusese pregătit locul: în brațele unei familii care nu încetase niciodată să-l poarte în inimă.