Partea 2
Telefonul a rămas câteva secunde lipit de urechea mea, fără să pot spune nimic.
Întrebarea avocatului mă luase prin surprindere.
— Doamnă Marta, în toți cei aproape douăzeci de ani în care ați lucrat pentru domnul Dumitrescu, s-a întâmplat vreodată să luați din casa lui un lucru care nu vă aparținea?
Am respirat adânc.
— Nu. Niciodată.
A continuat:
— Nici măcar un obiect vechi pe care urma să îl arunce?
Am răspuns fără ezitare.
— Nu am luat nimic fără permisiunea lui.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
După câteva momente, vocea avocatului s-a auzit din nou.
— Exact răspunsul pe care speram să îl primesc.
M-a rugat să merg în aceeași zi la biroul lui.
Când am ajuns, pe masa din fața lui se aflau un dosar voluminos și o cutie mică din lemn, lucrată cu grijă.
Avocatul m-a privit cu blândețe.
— Domnul Dumitrescu mi-a lăsat instrucțiuni precise. Mi-a spus că, dacă fiul său vă va îndepărta din casă imediat după moartea lui, să aștept câteva zile și apoi să vă contactez.
Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi.
— El știa că se va întâmpla asta?
Avocatul a oftat.
— Da. Îl cunoștea foarte bine pe fiul său.
A deschis dosarul.
— Cu câteva luni înainte de a pleca dintre noi, a făcut o modificare importantă în testament.
Am încremenit.
— Nu vă lăsați copleșită. Nu v-a trecut vila pe nume și nici averea familiei. Bunurile principale au rămas moștenitorului său. Dar a vrut să vă ofere ceva ce considera esențial.
Mi-a întins o mapă.
În interior se afla contractul unui apartament cu două camere.
Era achitat complet.
Iar proprietar eram eu.
Nu am mai putut să-mi ascund emoția.
— De ce a făcut asta?
Avocatul a zâmbit.
— Pentru că mi-a spus: „Marta a avut grijă de casa mea atâția ani. A fost alături de mine când aveam nevoie de un om de încredere. Nu vreau ca după dispariția mea să trăiască vreodată cu frica zilei de mâine.”
Credeam că aceea era toată surpriza.
Dar cutia de lemn încă nu fusese deschisă.
Înăuntru se afla un plic sigilat.
L-am desfăcut cu mâini tremurânde.
Era o scrisoare scrisă de el.
„Dragă Marta,
Dacă ai ajuns să citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt lângă tine.
Vreau să îți mulțumesc pentru toate zilele în care ai făcut casa mea să pară din nou un loc viu.
Pentru fiecare dimineață în care ai avut grijă ca totul să fie pregătit.
Pentru fiecare gest făcut fără să aștepți nimic în schimb.
Nu te-am considerat niciodată doar o angajată. Ai fost omul care mi-a oferit respect și grijă într-o perioadă în care am avut mare nevoie de ele.
Poate că nu pot schimba felul în care alții privesc bunătatea.
Dar pot avea grijă ca bunătatea ta să nu fie uitată.
Ai grijă de nepotul tău.
El este cel mai important lucru pe care îl ai.”
Am ieșit din acel birou cu obrajii umezi de lacrimi.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam teamă.
Deznodământ
Câteva luni mai târziu, eu și nepotul meu ne-am mutat în noua locuință.
Nu era un palat și nu avea nimic extravagant.
Dar era spațiul nostru.
Era locul în care puteam închide ușa seara fără să ne întrebăm ce se va întâmpla a doua zi.
Într-o după-amiază l-am întâlnit întâmplător pe Andrei.
S-a oprit când m-a văzut.
— Am aflat că tata v-a lăsat un apartament.
Am confirmat printr-un gest.
A rămas tăcut câteva clipe.
Apoi a spus încet:
— Cred că el a reușit să vadă în dumneavoastră ceva ce eu nu am vrut să văd.
Nu i-am răspuns.
Unele lucruri nu mai au nevoie de explicații.
Domnul Dumitrescu nu îmi lăsase cea mai mare parte a averii sale.
Îmi lăsase ceva mult mai valoros.
Respect.
Recunoștință.
Și siguranța că nepotul meu nu va mai adormi niciodată întrebându-se dacă mâine va exista suficientă mâncare pe masă sau un loc sigur unde să se întoarcă.