Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Am rămas câteva clipe cu telefonul la ureche.
Îl vedeam în minte, singur în mijlocul pășunii, nemișcat, cu capul întors spre drumul pe care plecase camionul.
Un cal nu înțelege ce înseamnă să fie vândut.
Înțelege doar că omul în care a avut încredere a plecat.
— Nu-l forța, am spus încet. Vin după el.
Nu mai aveam nici cal, nici căruță. M-am dus la vecinul meu, Ilie, și l-am rugat să-mi împrumute iapa și căruța pentru o zi.
Nu m-a întrebat nimic.
S-a uitat doar la mine și a spus:
— Du-te și adu-l acasă.
Drumul până în satul de peste deal a fost lung.
Când am ajuns, l-am zărit de departe.
Era exact unde îmi spusese omul.
Singur.
Cu capul întors spre drum.
Nu păștea.
Nu se mișca.
Am coborât din căruță și m-am apropiat încet. La câțiva pași m-am oprit.
— Murgu…
Și-a ridicat capul.
Pentru o clipă a rămas nemișcat.
Apoi a nechezat încet.
Un sunet atât de slab, încât mi-a rupt inima.
A pornit spre mine șchiopătând, iar când a ajuns, nu s-a oprit în fața mea.
Și-a lipit capul de umărul meu.
Exact cum făcea când era mânz.
L-am cuprins de gât și am izbucnit în plâns.
— Iartă-mă, băiatule… Am fost un prost. Nu te mai las nicăieri…
Omul care îl luase s-a apropiat încet.
Avea căciula în mână.
— De aseară stă aici. N-a vrut nici apă, nici fân. Eu am crezut că-i va fi bine… dar el nu voia pășunea mea. Te voia pe dumneata.
Am dat din cap.
— Îl duc acasă.
Când am vrut să-l urc în căruță, Murgu s-a tras speriat înapoi.
Atunci am înțeles.
Ultima dată când urcase într-un vehicul, îl despărțisem de mine.
Așa că am pornit spre casă pe jos.
Eu în față.
El în urma mea.
Din când în când își întindea botul și mă atingea ușor pe spate, ca să se asigure că încă eram acolo.
Am ajuns acasă în zori.
Când a văzut poarta și grajdul, a nechezat altfel.
Ca și cum s-ar fi întors, în sfârșit, acasă.
Mai rămânea însă o singură problemă.
Nu aveam cu ce să-l hrănesc peste iarnă.
A doua zi am dus vaca la târg.
Era singura mea sursă de lapte și de venit.
Cu banii primiți am cumpărat fân bun, ovăz și am chemat veterinarul.
Vecinii spuneau că sunt nebun.
— Și-a vândut vaca pentru un cal bătrân care oricum nu mai are mult…
Poate aveau dreptate.
Dar unele datorii nu se plătesc cu mintea.
Se plătesc cu inima.
Murgu a mai trăit până în primăvara următoare.
În fiecare dimineață mă întâmpina la iesle și își sprijinea botul pe umărul meu.
Mereu pe același umăr.
Într-o dimineață de aprilie am intrat cu fânul în grajd și l-am găsit culcat liniștit.
Părea că doarme.
M-am așezat lângă el și l-am ținut de gât mult timp.
De data aceasta nu mai simțeam răsuflarea lui caldă pe umărul meu.
L-am îngropat sus, pe dealul pe care îl araserăm împreună aproape trei decenii.
Sub părul bătrân ale cărui fructe îi plăcuseră atât de mult.
Astăzi nu mai este niciun cal în sat.
Dar, din când în când, urc pe deal și mă așez sub părul acela.
Și mă gândesc mereu la clipa în care m-a văzut venind prin pășune, a nechezat încet și a șchiopătat până la mine doar ca să-și pună, încă o dată, botul pe umărul meu.
Atunci am înțeles un lucru pe care nicio carte nu m-a învățat vreodată:
Animalele nu uită oamenii pe care îi iubesc.
Iar uneori, sunt mai credincioase decât oamenii înșiși.