PARTEA A 2-A – CONTINUAREA POVEȘTII
Nu am spus nimic.
Am rămas în pragul camerei, cu telefonul în mână, înregistrând fiecare secundă. Elena încă zâmbea, iar Mihai stătea lângă ea de parcă totul i s-ar fi părut perfect normal.
— Ce faci? m-a întrebat Elena, observând în cele din urmă telefonul.
— Nimic. Doar mă asigur că nu voi uita niciodată conversația asta.
Zâmbetul i-a dispărut pentru o clipă.
Mihai a făcut un pas spre mine.
— Elena, oprește-te. Putem rezolva asta fără scandal.
L-am privit lung.
— Acum vrei să rezolvi lucrurile civilizat?
A tăcut.
Cu câteva minute înainte fusese suficient de sigur pe el încât să creadă că poate aduce o altă femeie în casa mea și să-mi ceară mie să accept situația.
Acum, însă, părea că abia își dădea seama în ce poziție se afla.
Elena și-a ridicat bărbia.
— Oricum nu mai aveți viitor împreună. Mihai a făcut alegerea lui.
Am zâmbit.
— Atunci suntem de acord asupra unui singur lucru. Căsnicia noastră se termină.
Mihai m-a privit surprins.
— Elena…
— Dar nu voi decideți cum se termină.
M-am întors și am mers spre dormitor.
Valiza pe care o pregătisem mai devreme era încă lângă pat. Am deschis dulapul, am scos o mapă și m-am întors în sufragerie.
În clipa în care Mihai a văzut-o, fața i s-a schimbat.
— Nu cred că este momentul pentru asta.
— Ba exact acum este.
Am pus mapa pe masă și am scos primul document.
— Îți amintești apartamentul în care locuiești de atâția ani?
Mihai nu a răspuns.
— L-am cumpărat înainte să ne cunoaștem. Contractul este pe numele meu. Ratele au fost plătite de mine. Tu ai venit aici după căsătorie.
Elena s-a uitat nedumerită spre Mihai.
— Mi-ai spus că este casa voastră.
Am întors privirea spre ea.
— Pentru că asta ți-a spus el.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— Pot să explic.
— Nu mai este nimic de explicat.
Am pus documentele unul lângă altul.
— Mai există ceva ce probabil nu știai. Mașina pe care o conduci este plătită dintr-un cont care îmi aparține. Cardul pe care îl folosești pentru cheltuielile tale este atașat aceluiași cont.
Elena a rămas cu gura întredeschisă.
— Dar mi-ai spus că tu ai banii tăi…
Mihai nu i-a răspuns.
Atunci am înțeles că nici măcar femeii pentru care își distrusese căsnicia nu îi spusese adevărul complet.
— Mâine îți iei lucrurile, i-am spus lui Mihai. Nu mai rămâi aici.
— Elena, nu poți să faci asta…
— Ba da.
— Suntem căsătoriți!
— Și tocmai de aceea avocatul meu se va ocupa de tot ce urmează.
A făcut un pas spre mine.
— Te rog. Nu lua o decizie la nervi.
— Nu sunt nervoasă, Mihai.
Mi-am ridicat privirea spre el.
— Sunt, pentru prima dată, perfect lucidă.
Elena s-a ridicat încet.
— Mihai… dacă ea ne dă afară, unde mergem?
Mihai a rămas fără răspuns.
Iar în acel moment am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată la el.
Panică.
În dimineața următoare, Mihai și-a strâns lucrurile.
Nu am plâns.
Nu l-am implorat.
Nu l-am întrebat dacă regretă.
Am stat în liniște și l-am privit cum își pune hainele în geamantan, realizând că omul pentru care renunțasem la atât de multe pleca din viața mea fără să mai aibă dreptul să-mi ceară nimic.
Două zile mai târziu, avocatul meu a început procedura de divorț.
Telefonul meu a devenit aproape inutil.
Mihai suna.
Apoi trimitea mesaje.
Își cerea iertare.
Promitea că se va schimba.
Îmi scria că a fost confuz, că a făcut o greșeală, că încă mă iubește.
Nu i-am răspuns.
Nu pentru că voiam să-l pedepsesc.
Ci pentru că învățasem că uneori tăcerea este singurul răspuns pe care îl mai poți oferi unui om care ți-a ignorat toate limitele.
Au trecut aproape trei luni.
Viața mea începea să capete din nou un ritm normal.
Diminețile erau mai liniștite. Fiica mea râdea mai mult. Casa nu mai avea acea tensiune pe care o simțisem atât de mult timp.
Într-o după-amiază, cineva a bătut la ușă.
Când am deschis, am avut nevoie de câteva secunde ca să-mi dau seama cine era.
Elena.
Era complet schimbată.
Nu mai avea machiajul elaborat, hainele elegante și aerul de superioritate pe care îl avusese în seara aceea.
Părea obosită.
Mult mai obosită decât ar fi trebuit să fie.
— Pot să vorbesc puțin cu tine?
Am ezitat, apoi am lăsat-o să intre.
S-a oprit în mijlocul sufrageriei.
— Am venit să-ți spun că ai avut dreptate.
Nu am răspuns.
— Credeam că Mihai mă iubește. Credeam că tu erai problema. Credeam că dacă rămâne cu mine, totul va fi diferit.
A făcut o pauză.
— N-a fost.
Am privit-o fără să spun nimic.
— La scurt timp după ce a plecat de aici, a început să se poarte cu mine exact cum se purtase cu tine.
A râs amar.
— Și apoi a apărut o altă femeie.
Am rămas nemișcată.
— Mi-a spus aceleași lucruri pe care ți le spusese ție. Că nu mai este fericit. Că merită altceva. Că relația noastră îl împiedică să fie el însuși.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Eu chiar am crezut că eram specială.
Am oftat.
— Nu cred că ai fost nici mai bună, nici mai rea decât mine. Ai intrat într-o poveste care începuse deja să se destrame. Dar ai ales să ignori faptul că în spatele ei era un om care suferea.
A coborât privirea.
— Îmi pare rău.
De data aceasta am dat din cap.
— Te iert.
A ridicat ochii spre mine.
— Serios?
— Da.
Am făcut o pauză.
— Dar iertarea nu înseamnă că trebuie să te întorci în viața mea.
A înțeles.
Nu a mai încercat să spună nimic.
A plecat câteva minute mai târziu și nu am mai văzut-o.
Au trecut șase luni.
În apartament nu mai exista nimic care să-mi amintească de perioada aceea.
Am schimbat mobilierul din sufragerie. Am pus flori pe balcon și fotografii noi pe pereți.
Dar cea mai importantă schimbare nu se vedea.
Se simțea.
Casa mea devenise din nou un loc în care puteam respira.
Fiica mea se juca prin camere, râdea și își lăsa jucăriile peste tot.
Iar eu nu mai tresăream la fiecare zgomot de la ușă.
Uneori, oamenii mă întreabă dacă am fost tentată să mă răzbun.
Răspunsul meu este întotdeauna același:
Nu.
Nu am avut nevoie să-i fac lui Mihai ceea ce mi-a făcut el mie.
Am avut nevoie doar să-mi iau viața înapoi.
Pentru că am înțeles ceva ce nu învățasem în toți anii aceia de căsnicie:
nu pierzi nimic atunci când pleacă din viața ta un om care nu te mai respectă. Pierzi doar iluzia că îl poți schimba.
Iar în ziua în care am încetat să mai lupt pentru acea iluzie, am început să construiesc, în sfârșit, o viață în care nu mai trebuia să cer nimănui voie să fiu fericită.