PARTEA A 2-A – DOSARUL PE CARE CĂTĂLIN NU-L VĂZUSE
În sala de judecată s-a făcut liniște.
Judecătoarea a scos primul document.
— Conform raportului solicitat de instanță, unele dintre tranzacțiile prezentate ca fiind efectuate de doamna Livia au fost realizate în momente în care aceasta nu se afla în România.
Cătălin a înghițit în sec.
Avocatul lui s-a ridicat.
— Doamnă judecător, solicităm un termen pentru a analiza—
— Veți avea posibilitatea să formulați observații, l-a întrerupt judecătoarea. Dar sunt mai multe.
A pus pe masă un alt document.
— Semnăturile de pe ordinele de plată au fost supuse unei expertize grafoscopice.
Mi-am strâns degetele peste marginea mesei.
Nu știam rezultatul.
Deși avocatul meu îmi spusese că există indicii serioase, până în acel moment nu aveam confirmarea.
Judecătoarea a continuat:
— Expertiza concluzionează că semnăturile nu aparțin doamnei Livia.
Cătălin a tresărit.
— Nu este posibil, a spus el.
Judecătoarea l-a privit.
— Vă rog să nu întrerupeți.
A urmat o pauză.
— Mai mult, datele informatice asociate operațiunilor indică faptul că acestea au fost inițiate de pe un dispozitiv utilizat în mod constant de dumneavoastră.
Cătălin a devenit palid.
Am întors capul spre el.
— De pe telefonul meu? a întrebat el.
— Nu.
Judecătoarea a privit din nou documentele.
— De pe dispozitivul dumneavoastră.
Avocatul lui a închis ochii pentru o clipă.
Atunci am înțeles.
Nu era vorba doar despre niște documente false.
Cineva încercase să construiască o poveste în care eu eram vinovată.
Iar acea poveste fusese pregătită din timp.
— Mai există un aspect, a continuat judecătoarea.
Cătălin nu mai zâmbea.
— În cadrul verificărilor, s-a constatat că o parte dintre sumele despre care susțineți că au fost retrase de soția dumneavoastră au fost transferate ulterior într-un cont aparținând unei societăți comerciale.
Judecătoarea a făcut o pauză.
— Societate în care aveți calitatea de asociat.
Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.
Cătălin a început să vorbească repede.
— Este o neînțelegere. Banii au fost investiți în familie.
— Atunci de ce apar în documente ca retrageri efectuate de soția dumneavoastră?
N-a răspuns.
Judecătoarea a lăsat documentul jos.
— Aceasta este întrebarea la care va trebui să răspundeți.
Nu știam ce să simt.
Furie.
Ușurare.
Teamă.
Toate se amestecau.
Dar cel mai puternic sentiment era altul.
Trădarea.
Nu pentru că voia casa.
Ci pentru că încercase să-mi fure și adevărul.
Când am intrat în căsnicie, credeam că cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să nu mai fim fericiți împreună.
Nu mă gândisem niciodată că omul lângă care dormeam putea să pregătească acte pentru a mă face să par vinovată.
Judecătoarea s-a întors spre avocatul meu.
— Aveți alte documente?
Avocatul meu s-a ridicat.
— Da, doamnă judecător.
A scos un dosar subțire.
— Avem documentele privind contribuția reală a ambilor soți la achiziționarea imobilului.
Cătălin a râs scurt.
— Iar o poveste.
Avocatul meu nu s-a uitat la el.
— Avem extrasele bancare ale doamnei Livia, contractele de muncă, dovezile transferurilor și documentele care arată că o parte semnificativă din avansul pentru locuință provine din economiile personale ale acesteia.
Cătălin a rămas nemișcat.
Avocatul a continuat:
— Mai avem și un document care demonstrează că doamna Livia a plătit o parte din rate în perioada în care domnul Cătălin susține că el a suportat integral costurile.
Mi-am dus mâna la burtă.
Copilul se mișca.
Pentru prima dată în ultimele luni, am respirat adânc.
Dar judecătoarea nu terminase.
A ridicat ultimul document din dosarul ei.
— Există un ultim aspect.
Cătălin și-a întors capul.
— Ce anume?
Judecătoarea l-a privit direct.
— În perioada în care au fost efectuate unele dintre aceste operațiuni, doamna Livia era însărcinată și se afla în concediu medical.
A făcut o pauză.
— În plus, există dovezi că anumite documente au fost pregătite înainte ca ea să fie informată oficial despre intenția dumneavoastră de a solicita atribuirea locuinței.
Cătălin a început să clipească rapid.
Avocatul lui i-a șoptit:
— Nu mai spune nimic.
Dar era prea târziu.
Cătălin s-a ridicat.
— Eu doar încercam să-mi protejez bunurile!
Judecătoarea a răspuns calm:
— Nimeni nu vă împiedică să vă protejați drepturile. Dar instanța nu poate valida documente contestate și infirmate prin expertiză.
S-a uitat spre amândoi.
— Iar cu privire la locuință, nu există în acest moment temei pentru a o atribui exclusiv domnului Cătălin.
Am închis ochii.
O lacrimă mi-a coborât pe obraz.
Nu pentru casă.
Ci pentru că, pentru prima dată după săptămâni, nu mai simțeam că totul se prăbușește.
La ieșirea din sala de judecată, Cătălin m-a ajuns din urmă.
— Livia!
M-am oprit.
— Ce vrei?
Era pentru prima dată când îl vedeam speriat.
Nu furios.
Nu arogant.
Speriat.
— Putem să rezolvăm între noi.
Am zâmbit amar.
— Între noi?
— Da.
— Când ai falsificat documentele, te-ai gândit la „noi”?
A coborât privirea.
— N-am vrut să ajungem aici.
— Dar ai vrut să mă lași fără casă.
— Nu știam că vei contesta tot.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Asta ai crezut despre mine?
S-a uitat la mine.
— Ce?
— Că, fiind însărcinată și speriată, o să renunț?
Nu a răspuns.
M-am apropiat puțin.
— M-ai subestimat.
Apoi m-am întors și am plecat.
Trei săptămâni mai târziu, am născut.
O fetiță.
Am numit-o Mara.
Când am ținut-o pentru prima dată în brațe, am plâns.
Nu pentru că viața mea fusese perfectă.
Ci pentru că, după tot ce se întâmplase, aveam în sfârșit ceva ce nu-mi putea lua nimeni.
Un început.
Procesul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Casa a rămas în coproprietate până la soluționarea definitivă a partajului, iar instanța a respins pretențiile lui Cătălin bazate pe documentele contestate.
În ceea ce privește actele financiare, cazul a mers mai departe pe o procedură separată.
Eu nu mai eram însă aceeași femeie care intrase în prima ședință de judecată.
Începusem să lucrez din nou.
Îmi făcusem propriul cont bancar.
Îmi închiriam o garsonieră aproape de serviciu pentru zilele în care aveam nevoie de liniște.
Și, cel mai important, nu mai ceream voie să-mi trăiesc viața.
Într-o seară, când Mara dormea, am găsit pe masă o fotografie veche de la începutul căsniciei.
Eram tineri.
Zâmbeam.
Am privit fotografia mult timp.
Apoi am pus-o într-un sertar.
Nu am rupt-o.
Nu am aruncat-o.
Pentru că acea femeie din fotografie eram tot eu.
Doar că atunci nu știam cât de puternică pot deveni.
Am închis sertarul și m-am dus la pătuțul Marei.
Mi-am pus mâna pe fruntea ei mică.
— Tu să nu înveți niciodată să te micșorezi pentru cineva, i-am șoptit.
Ea s-a mișcat ușor în somn.
Și am zâmbit.
În ziua procesului, Cătălin crezuse că îmi luase casa.
Dar nu înțelesese ce pierduse cu adevărat.
Nu pierduse doar o femeie.
Pierduse încrederea ei.
Familia pe care o construiserăm.
Și, mai ales, dreptul de a mai face parte din viața copilului meu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Iar eu?
Eu nu am câștigat doar o casă.
Am câștigat dreptul de a nu mai trăi niciodată în frica unui om care credea că, dacă îmi ia acoperișul deasupra capului, îmi poate lua și demnitatea.