Partea a 2-a – Ceea ce ascundea geanta de lux
Bătrâna a rămas câteva secunde îmbrățișată cu tânăra, fără să mai poată spune nimic.
În cele din urmă, și-a șters lacrimile.
— „Cum te cheamă, maică?”
— „Bianca.”
— „Bianca… să-ți dea Dumnezeu sănătate.”
Tânăra a zâmbit trist.
— „Dumnezeu să vă dea dumneavoastră. Eu doar am făcut ce aș fi vrut să mai pot face pentru bunicul meu.”
Farmacista a pus produsele în pungă și i le-a întins doamnei Maria.
Dar bătrâna nu a plecat.
S-a uitat atent la Bianca.
— „Și tu ai grijă de tine, mamă. Nu doar de ceilalți.”
Bianca a zâmbit.
— „Încerc.”
Apoi și-a pus ochelarii la loc și a făcut un pas spre ieșire.
Înainte să ajungă la ușă, farmacista a strigat:
— „Domnișoară!”
Bianca s-a întors.
— „Ați uitat ceva.”
Farmacista a venit cu o cutiuță mică.
— „Banii pentru vitamine au fost mai mulți decât trebuia. Vă dau restul.”
Bianca a dat din cap.
— „Păstrați-i.”
— „Nu pot.”
— „Atunci puneți-i într-un fond pentru cineva care nu-și permite medicamente.”
Farmacista a rămas impresionată.
— „Sigur.”
Bianca a ieșit.
Doamna Maria a privit-o prin geamul farmaciei până când a dispărut după colț.
Dar câteva minute mai târziu, bătrâna s-a întors.
— „Unde a plecat fata?”
Farmacista i-a arătat direcția.
— „De ce?”
Maria și-a strâns plasa la piept.
— „Vreau să-i spun ceva.”
A pornit încet după ea.
A găsit-o câteva străzi mai jos, așezată pe o bancă.
Bianca își scosese ochelarii.
Plângea.
Bătrâna s-a așezat lângă ea.
— „Ce s-a întâmplat, copilă?”
Bianca a încercat să zâmbească.
— „Nimic.”
— „Nu mă minți. Am peste 70 de ani. Am văzut destule lacrimi ca să le recunosc.”
Tânăra a oftat.
— „Mi-e dor de bunicul.”
— „Știu.”
— „Nu, nu știți. El m-a crescut.”
Bianca și-a șters obrajii.
— „Părinții mei au plecat când eram mică. Bunicul m-a dus la școală, mi-a făcut mâncare, mi-a cumpărat prima pereche de pantofi. Când am avut bani, am încercat să-i ofer tot ce nu avusese.”
A făcut o pauză.
— „Dar am ajuns prea târziu.”
Maria i-a prins mâna.
— „Nu ai ajuns prea târziu.”
Bianca a privit-o nedumerită.
— „Cum să nu?”
— „Poate că nu l-ai mai putut ajuta pe el. Dar ai ajutat astăzi un alt bătrân.”
Bianca a început din nou să plângă.
— „Credeți că el ar fi mândru de mine?”
Maria i-a strâns mâna.
— „Dacă te-a crescut așa cum spui, sigur.”
Au rămas câteva minute în tăcere.
Apoi Maria a scos din geantă o batistă veche.
— „Uite.”
Într-un colț era cusut un mic model albastru.
— „Asta mi-a făcut-o soțul când eram tânără. Am păstrat-o aproape 50 de ani.”
Bianca a zâmbit printre lacrimi.
— „E frumoasă.”
— „Ia-o.”
— „Nu pot.”
— „Ba da. Eu am destule amintiri. Tu ai nevoie de una.”
Bianca a primit batista.
A strâns-o la piept.
În acea seară, cele două femei s-au despărțit fără să știe că întâlnirea lor avea să schimbe mai multe vieți.
A doua zi, Bianca s-a întors la farmacie.
Dar nu singură.
A venit cu două sacoșe mari.
Farmacista a întrebat:
— „Ce aveți acolo?”
— „Medicamente și produse pentru seniori.”
— „Pentru cine?”
Bianca a zâmbit.
— „Pentru oamenii care nu au putut să-și cumpere tot ce le trebuie.”
Farmacista a rămas fără cuvinte.
— „Le-ai cumpărat tu?”
— „Da.”
— „De ce?”
Bianca a ridicat din umeri.
— „Pentru că ieri am înțeles ceva.”
— „Ce?”
— „Că durerea bunicului meu nu trebuie să se termine odată cu el.”
Apoi a făcut o propunere farmacistei.
În fiecare lună, urma să plătească discret medicamentele pentru câțiva pensionari care nu-și permiteau tratamentul complet.
Nu voia numele pe afiș.
Nu voia fotografii.
Nu voia mulțumiri.
Doar voia ca oamenii să primească medicamentele.
Câteva săptămâni mai târziu, Maria a venit din nou la farmacie.
Farmacista i-a întins rețeta.
— „Doamnă Maria, este deja plătită.”
— „De cine?”
Farmacista a zâmbit.
— „De fata cu buzele mari.”
Bătrâna a început să râdă.
— „Bianca?”
— „Da.”
Maria a privit către ușă.
În acel moment, Bianca tocmai intra.
Bătrâna s-a dus direct la ea și a îmbrățișat-o.
— „Să știi ceva, copilă.”
— „Ce?”
— „Acum ai un bunic de împrumut.”
Bianca a început să râdă.
— „Cum adică?”
— „Eu nu sunt bunicul tău. Dar pot să te cert ca o bunică.”
Toată farmacia a izbucnit în râs.
Apoi Maria a devenit serioasă.
— „Și să nu mai lași niciodată oamenii să-ți spună că ești doar ceea ce văd ei.”
Bianca și-a atins ușor buzele.
— „Știu că lumea judecă.”
— „Las-o să judece.”
Maria i-a pus mâna pe obraz.
— „Important este să știi tu cine ești.”
Bianca a zâmbit.
Iar de atunci, cele două au rămas apropiate.
Una avea peste 70 de ani și un portofel vechi de pânză.
Cealaltă avea 25 de ani, haine extravagante și o geantă scumpă.
La prima vedere, păreau că nu au nimic în comun.
Dar amândouă pierduseră pe cineva drag.
Și amândouă descoperiseră că uneori, oamenii intră în viața noastră exact atunci când avem cea mai mare nevoie de ei.
Iar cea mai frumoasă lecție din acea farmacie nu a fost despre bani. A fost despre cât de ușor putem confunda aparența cu sufletul unui om.
Pentru că uneori, în spatele celor mai stridente haine se ascunde un om care plânge în tăcere.
Și uneori, în spatele unui portofel gol se află un suflet care încă mai are atât de mult de oferit.