Partea a 2-a
Radu a rămas în pragul sufrageriei, fără să scoată un cuvânt.
Pe canapea stăteau trei persoane.
Avocatul meu, doamna Marinescu.
Contabila care se ocupa de firma noastră.
Și, în mijlocul lor, Alina.
Femeia cu care Radu își petrecuse cele șapte zile pe Valea Prahovei.
Alina nu zâmbea.
Ținea în poală o mapă și privea în podea.
Radu a făcut un pas înapoi.
— Ce caută ea aici?
Am închis ușa.
— Exact asta mă întreb și eu.
— Corina…
— Nu.
Am ridicat o mână.
— De data asta mă lași pe mine să vorbesc.
Radu a încercat să-și recapete calmul.
— Nu știu ce ți-a spus ea, dar…
Alina a ridicat privirea.
— Nu i-am spus eu.
Radu s-a întors spre ea.
— Atunci cine?
Avocata a deschis mapa.
— Noi.
Radu a privit-o confuz.
— Noi ce?
— Soția dumneavoastră ne-a contactat acum șase zile.
Am observat cum i se schimbă fața.
— Șase zile?
Am dat din cap.
— Da.
— Dar tu ai știut?
— Din prima zi.
Radu a rămas nemișcat.
— Cum?
— Pentru că firma care ți-a plătit „delegația” nu a fost niciodată informată despre plecarea ta.
A urmat o liniște grea.
Contabila a intervenit:
— Și mai există o problemă. Cardul companiei a fost folosit pentru cazarea de la pensiune și pentru două cine.
Radu a început să vorbească repede:
— A fost o greșeală! Eu pot explica!
— Nu trebuie să-mi explici mie, am spus.
Am arătat spre avocat.
— Trebuie să explici documentelor.
Radu s-a uitat din nou spre Alina.
— Tu ai făcut asta?
Alina a clătinat din cap.
— Nu.
— Atunci de ce ești aici?
Femeia a inspirat adânc.
— Pentru că am aflat adevărul.
Radu a râs nervos.
— Ce adevăr?
Alina a deschis mapa din mâinile ei.
— Că nu eram singura.
Radu a încremenit.
— Ce?
— Mi-ai spus că ești căsătorit, dar că mariajul tău este terminat. Mi-ai spus că dormiți în camere separate. Că soția ta știe că relația voastră s-a încheiat și că mai rămâneți împreună doar din motive financiare.
Radu a înghițit în sec.
— Alina…
— Te-am crezut.
A pus pe masă câteva fotografii.
— Până când am găsit alte mesaje.
Radu s-a uitat la ele.
— Nu.
— Ba da.
Alina a scos telefonul.
— Nu am fost singura femeie căreia i-ai spus aceeași poveste.
Am privit spre soțul meu.
Pentru prima dată, îl vedeam fără masca de bărbat sigur pe el.
Fără glume.
Fără superioritate.
Doar speriat.
— Corina, pot să repar asta.
Am zâmbit.
— Nu, Radu.
— Te iubesc.
— Poate.
A făcut un pas spre mine.
— După doisprezece ani nu poți să arunci totul pentru o greșeală.
Atunci am răspuns:
— Nu arunc doisprezece ani pentru o aventură.
S-a oprit.
— Îi închei pentru doisprezece ani în care m-ai făcut să cred că nu valorez nimic.
Fața lui s-a schimbat.
— Corina…
— Ai avut grijă să-mi distrugi încrederea în mine. Ai făcut glume despre corpul meu. M-ai făcut să cred că ar trebui să fiu recunoscătoare că mă ai. Ai râs când îți spuneam că mă doare felul în care vorbești cu mine.
Am făcut o pauză.
— Și ai crezut că, după toate astea, voi sta acasă și te voi aștepta să vii când ai chef.
Radu nu mai spunea nimic.
Avocata a împins spre el un document.
— Acestea sunt actele de separare.
A ridicat privirea.
— Separare?
— Da.
Radu a început să clatine din cap.
— Nu. Nu se poate.
— Ba da.
— Corina, hai să discutăm.
— Am discutat deja.
— Cu cine?
— Cu mine.
L-am privit direct.
— Pentru prima dată după foarte mult timp, m-am întrebat ce vreau eu.
Radu a rămas cu ochii în podea.
Apoi a întrebat încet:
— Și ce vrei?
Am răspuns fără ezitare:
— O viață în care să nu-mi fie rușine de mine.
Deznodământul
În săptămânile care au urmat, Radu a încercat să mă convingă să mă răzgândesc.
A trimis flori.
A lăsat mesaje.
A venit la ușă.
Mi-a promis că se va schimba.
Dar pentru prima dată nu m-am mai uitat la promisiunile lui.
M-am uitat la faptele din ultimii doisprezece ani.
Și am înțeles că uneori cea mai mare greșeală este să aștepți ca cineva să devină omul pe care ți-ai dorit să fie.
Am plecat din apartamentul nostru cu câteva lucruri personale.
Nu am luat fotografiile lui.
Nu am luat cadourile lui.
Nu am luat nimic care să-mi amintească de femeia care fusesem lângă el.
Mi-am închiriat un apartament mic, aproape de parc.
Am început să merg la sală.
Mi-am reluat studiile pe care le abandonasem cu ani în urmă.
Și, după câteva luni, mi-am găsit un loc de muncă pe care îl visasem cândva.
Într-o seară, am primit un mesaj de la Radu.
„Am pierdut tot.”
Am privit ecranul câteva secunde.
Apoi i-am răspuns:
„Nu ai pierdut tot. Ai pierdut o femeie care te iubea și care te-ar fi iertat dacă ai fi respectat-o. Eu am pierdut doar un om în care credeam că pot avea încredere.”
Nu mi-a mai răspuns.
Au trecut șase luni.
Într-o dimineață, m-am întâlnit întâmplător cu Alina.
Ne-am privit câteva secunde.
Apoi ea a zâmbit.
— Ești bine?
Am dat din cap.
— Da. Tu?
— Mai bine.
Am râs amândouă.
Nu pentru că situația fusese amuzantă.
Ci pentru că, în feluri diferite, amândouă ieșiserăm din aceeași minciună.
În seara aceea, când am ajuns acasă, am deschis ușa și am intrat în sufrageria mea.
Era liniște.
Dar nu mai era o liniște apăsătoare.
Era liniștea unui loc în care nu mai trebuia să mă prefac.
M-am uitat în oglindă.
Pentru prima dată după mulți ani, mi-am zâmbit.
Și atunci am înțeles ceva:
Radu se întorsese din „delegație” crezând că mă va găsi exact acolo unde mă lăsase.
Soția care îl aștepta.
Femeia care se îndoia de ea.
Omul pe care îl putea controla cu câteva glume și promisiuni.
Dar când a deschis ușa în acea seară, nu găsise ceea ce lăsase în urmă.
Găsise o femeie care aflase, în sfârșit, cât valorează.
Iar uneori cea mai puternică răzbunare nu este să-l faci pe celălalt să sufere.
Este să pleci din viața lui și să descoperi că, fără el, începi să trăiești cu adevărat.