Partea a 2-a
Andrei a deschis ușa înainte să apuc eu să mă ridic.
În prag stătea o femeie elegantă, cu o mapă mare în brațe.
Andrei s-a uitat la ea.
Apoi la mine.
— Cine este?
Femeia a zâmbit politicos.
— Bună seara. Sunt Diana Popescu, de la Galeria Atelier.
Andrei a rămas cu mâna pe clanță.
— Ce galerie?
M-am ridicat.
— Intră, Diana.
Femeia a pășit în sufragerie și a pus mapa pe masă.
Andrei m-a privit nedumerit.
— Cătălina, ce se întâmplă?
Am deschis mapa.
Înăuntru erau fotografii cu lucrările mele.
Mozaicuri pe care le realizasem în ultimii ani.
Mese decorative.
Oglinzi.
Panouri.
Decorațiuni pentru case și pensiuni.
Unele dintre ele fuseseră comandate de oameni care îmi văzuseră lucrările pe internet.
Andrei s-a uitat la fotografii.
— Când ai făcut toate astea?
— În timp ce tu erai la mare.
— Dar…
— Nu doar în săptămâna asta.
Am făcut o pauză.
— Le-am făcut în ultimii trei ani.
Andrei a rămas tăcut.
Diana a intervenit:
— Cătălina a venit la noi acum câteva zile cu un portofoliu. Am văzut lucrările și vrem să colaborăm.
Andrei a ridicat privirea.
— Să colaborați?
— Da. Pentru început, va avea un spațiu în atelierul nostru și va putea expune câteva lucrări.
Am observat cum expresia lui se schimbă.
— Dar copiii?
Am răspuns calm:
— Copiii sunt aici.
— Și cine va sta cu ei?
— Mama mea mă va ajuta câteva ore pe zi. Iar eu îmi voi organiza programul.
A râs scurt, dar nervos.
— Deci acum vrei să te apuci de muncă?
— Nu.
M-am uitat direct la el.
— Vreau să mă întorc la viața mea.
A urmat o tăcere.
Andrei a luat caietul de pe masă.
— Ce sunt toate astea?
— O listă.
— Cu ce?
— Cu toate lucrurile pe care le-am făcut în timp ce tu spuneai că „stau acasă”.
A început să citească.
„Mesele copiilor.”
„Nopți nedormite.”
„Medici.”
„Cumpărături.”
„Spălat.”
„Curățenie.”
„Facturi.”
„Comenzi pentru mozaicuri.”
„Lucrat după miezul nopții.”
„Trei zile în care Ilinca a avut febră.”
„Noaptea în care Matei a avut laringită.”
„Și 1.095 de zile în care cineva a avut nevoie de mine.”
Andrei a închis caietul.
— De ce ai scris asta?
— Pentru că tu ai uitat.
S-a așezat pe canapea.
— Eu n-am vrut să te rănesc.
— Poate nu.
Am făcut o pauză.
— Dar m-ai făcut să mă simt invizibilă.
A ridicat privirea.
— Și acum?
— Acum vreau să existe și viața mea.
Deznodământul
În următoarele săptămâni, lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte.
Andrei a încercat să se apere.
— Eu am crezut că ești fericită acasă.
— Nu eram nefericită pentru că aveam copiii. Eram epuizată pentru că făceam totul singură.
A fost o diferență pe care a înțeles-o greu.
La început, a spus că atelierul era „un moft”.
Apoi că nu era momentul.
Apoi că era prea multă muncă.
Dar eu nu mai ceream permisiune.
Îmi organizam timpul.
Mama mea stătea cu copiii.
Eu mergeam la atelier.
Seara mă întorceam acasă și continuam să fiu mamă.
Doar că acum nu mai eram doar mamă.
Eram din nou Cătălina.
Într-o zi, Diana m-a sunat.
— Cătălina, avem o veste.
— Ce s-a întâmplat?
— Una dintre lucrările tale a fost cumpărată de un hotel.
Am rămas fără cuvinte.
— Serios?
— Da. Și vor încă șase.
Am închis telefonul și am început să plâng.
Nu de tristețe.
Ci pentru că, după trei ani în care mă convinsesem că ceea ce fac nu valorează nimic, cineva îmi spusese exact contrariul.
În acea seară i-am povestit lui Andrei.
A zâmbit.
— Felicitări.
Apoi a făcut o pauză.
— Cred că am fost un idiot.
Am ridicat sprânceana.
— Cred?
A râs pentru prima dată.
— Bine. Am fost.
Dar nu am lăsat totul la nivel de glumă.
— Andrei, dacă vrei să rămânem împreună, trebuie să înțelegi ceva.
— Ce?
— Copiii nu sunt responsabilitatea mea și vacanța nu este un premiu pentru cine muncește mai mult.
A dat din cap.
— Știu.
— Nu. Acum începi să știi.
Și a trebuit să-mi demonstreze prin fapte.
A început să preia seri.
A mers singur cu copiii în parc.
A făcut cumpărături.
A învățat să pregătească mesele.
Și, câteva luni mai târziu, mi-a spus:
— Cătălina, pleacă.
— Unde?
— Oriunde vrei.
Am râs.
— Ce?
— Am rezervat eu.
Mi-a întins un plic.
Înăuntru era o rezervare pentru cinci zile la mare.
Pentru mine.
Singură.
— Și copiii?
— Stau cu mine.
L-am privit câteva secunde.
— Ești sigur?
— Da.
A zâmbit.
— Sunt tatăl lor.
Am simțit că mi se umezesesc ochii.
Nu pentru vacanță.
Ci pentru că, în sfârșit, înțelegea.
Câteva zile mai târziu am plecat.
Am stat pe plajă.
Am dormit.
Am citit.
Am băut cafeaua încet.
Și, pentru prima dată după ani, nu am auzit pe nimeni strigând:
„Mami!”
Dar cel mai frumos lucru a fost că nu m-am simțit vinovată.
Când m-am întors, copiii au alergat spre mine.
Matei m-a îmbrățișat.
Ilinca mi-a spus:
— Mami, ai fost în vacanță!
— Da.
— Ți-a plăcut?
Am zâmbit.
— Foarte mult.
Andrei stătea în spatele lor.
— Și acum?
M-am uitat la el.
— Acum înțeleg ce înseamnă să te odihnești.
A zâmbit.
— Și eu.
În lunile următoare, atelierul meu a crescut.
Am început să primesc comenzi.
Am avut prima mea expoziție.
Pe invitație scria:
„Cătălina – Mozaicuri care spun povești.”
Andrei a venit la vernisaj împreună cu copiii.
A stat în primul rând.
Când am terminat discursul, s-a ridicat și a aplaudat cel mai tare.
Mai târziu, când am rămas singuri, mi-a spus:
— Știi ce mi-am dat seama?
— Ce?
— Că atunci când am spus „tu stai acasă”, habar n-aveam ce înseamnă acasă.
L-am privit.
— Acasă nu înseamnă să stai pe loc.
— Știu.
— Înseamnă să ai grijă de oameni. Dar și să nu te pierzi pe tine.
A dat din cap.
Și atunci am înțeles că nu vacanța lui mă duruse cel mai tare.
Mă duruse faptul că, pentru el, odihna mea nici măcar nu părea să fie o nevoie legitimă.
A trebuit să plece el o săptămână ca să înțeleagă.
Eu însă a trebuit să-mi recuperez întreaga viață.
Iar astăzi, când cineva îmi spune:
„Tu stai acasă, ce poate fi atât de greu?”
zâmbesc.
Pentru că știu răspunsul.
Să ai grijă de o casă și de doi copii nu înseamnă că nu muncești.
Uneori înseamnă că muncești atât de mult, încât uiți cine erai înainte să începi.
Iar eu am învățat să nu mă mai uit pe mine.