Partea a 2-a – Adevărul pe care Gabriel nu trebuia să-l afle niciodată
La Maia, Anca aproape că nu a dormit.
David se trezea din oră în oră, iar Ilinca dormea ghemuită lângă ea, cu o mână prinsă de bluza mamei.
De fiecare dată când închidea ochii, auzea aceeași propoziție:
„Mâine dimineață o să afle Gabriel pe cine a dat, de fapt, afară din casa asta.”
Nu înțelegea.
Ce putea să însemne?
Apartamentul era al lui Gabriel. Cel puțin așa crezuse întotdeauna.
Sau poate că nu?
La șase și jumătate dimineața, telefonul ei a vibrat.
Era Elena.
— Anca, ești trează?
— Da.
— Nu veni încă acasă. Rămâi cu copiii la Maia.
Anca s-a ridicat din pat.
— Mamă, ce se întâmplă?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Acum douăzeci și opt de ani, când m-am căsătorit cu tatăl lui Gabriel, apartamentul acesta nu exista.
Anca a tăcut.
— Soțul meu a cumpărat o casă veche și a construit pe terenul acela blocul în care locuiți acum. Dar terenul… nu a fost niciodată al lui.
— Atunci al cui?
Elena a inspirat adânc.
— Al meu.
Anca a simțit cum îi amorțesc degetele.
— Cum adică?
— L-am moștenit de la părinții mei. Când s-a construit blocul, am acceptat să-i dau soțului meu dreptul să construiască acolo, dar cu o condiție.
— Ce condiție?
— Apartamentul în care locuiește Gabriel trebuia să rămână al meu. Am făcut actele înainte să se nască el.
Anca nu mai respira aproape deloc.
— Dar… Gabriel mi-a spus întotdeauna că apartamentul este al lui.
— Știu.
— De ce nu i-ai spus niciodată?
Elena a răspuns după câteva secunde:
— Pentru că am sperat că într-o zi va deveni bărbatul pe care l-am crescut. Am crezut că, dacă îi dau totul prea ușor, nu va înțelege niciodată cât valorează.
Anca și-a dus mâna la gură.
— Și acum?
Vocea Elenei s-a frânt.
— Acum am înțeles că nu mai am de ce să aștept.
La aceeași oră, în apartament, Gabriel își făcea cafeaua.
Era convins că în sfârșit avea liniște.
Telefonul îi vibra pe masă.
Un mesaj de la Petra:
„Ai rezolvat?”
Gabriel a zâmbit.
„Da. A plecat.”
Nu observase că Elena intrase în bucătărie.
— Bună dimineața, mamă.
Femeia nu i-a răspuns.
A pus pe masă un dosar gros.
— Ce-i asta?
— Motivul pentru care tu nu mai ești proprietarul acestui apartament.
Gabriel a râs.
— Iar începi?
— Nu.
Elena a deschis dosarul.
— Eu termin.
A scos câteva documente și le-a întins în fața lui.
Gabriel le-a privit absent.
Apoi expresia i s-a schimbat.
— Ce sunt astea?
— Actele de proprietate.
— Nu înțeleg.
— Apartamentul este al meu.
Gabriel a rămas nemișcat.
— Nu se poate.
— Se poate. Și mai este ceva.
Elena a scos încă un document.
— În urmă cu trei ani, când ai avut probleme financiare și ai vrut să vinzi apartamentul, ai venit la mine să-ți cer ajutorul.
Gabriel a înghițit în sec.
— Da…
— Ți-am spus atunci că nu poți vinde ceea ce nu-ți aparține.
Elena l-a privit direct în ochi.
— Ai uitat?
Gabriel nu mai avea replică.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că speram să te schimbi.
— Și acum?
— Acum nu mai sper.
Gabriel s-a ridicat brusc.
— Unde vrei să ajungi?
Elena a închis dosarul.
— Exact acolo unde ai vrut tu să o trimiți pe Anca aseară.
Gabriel a început să râdă nervos.
— Nu poți să mă dai afară din propria casă!
— Nu este propria ta casă.
Elena a făcut o pauză.
— Și, ca să fie foarte clar, începând de astăzi, nici Petra nu va locui aici.
Gabriel a încremenit.
— Ce legătură are Petra?
Elena l-a privit fără milă.
— Crezi că nu știam?
Pentru prima dată, Gabriel nu a mai avut curaj să o privească.
Cu o oră mai târziu, Elena a mers la Maia.
Anca era în bucătărie, cu David în brațe.
Când a văzut-o pe soacra ei, s-a ridicat imediat.
— Ce s-a întâmplat?
Elena a îmbrățișat-o.
— Acum poți să te liniștești.
— Gabriel?
— A aflat adevărul.
Anca a rămas tăcută.
— Și ce se întâmplă cu noi?
Elena a scos o cheie din geantă și i-a pus-o în palmă.
— Te întorci acasă.
Anca a clătinat din cap.
— Nu mai pot locui cu el.
— Nu te întorci pentru el.
Elena a zâmbit trist.
— Te întorci pentru tine și pentru copiii tăi.
Când au ajuns în fața blocului, Gabriel era acolo.
Avea o geantă lângă el.
Anca a coborât din taxi cu David în brațe, iar Ilinca a venit imediat lângă ea.
Gabriel s-a apropiat.
— Anca…
Ea nu i-a răspuns.
— Te rog, ascultă-mă.
— Ieri nu m-ai ascultat tu pe mine.
Bărbatul a coborât privirea.
— Am greșit.
— Ai greșit când m-ai dat afară în frig cu doi copii?
— Da.
— Sau ai greșit când ai crezut că nu voi afla niciodată despre Petra?
Gabriel a încremenit.
Anca nu mai plângea.
Și tocmai asta îl speria cel mai mult.
— Nu vreau să mai trăiesc în minciună, Gabriel.
Elena s-a apropiat.
— Fiule, ieri ai vrut să-ți scoți soția și copiii din casă.
I-a întins geanta.
— Acum e rândul tău.
Gabriel a privit-o uluit.
— Mamă…
— Ai vrut liniște. O vei avea.
— Unde să mă duc?
Elena a răspuns simplu:
— La femeia pentru care ai distrus zece ani de familie.
Gabriel a rămas fără cuvinte.
Apoi Anca a făcut ceva la care el nu se aștepta.
I-a întins cheia apartamentului.
— Păstreaz-o.
Gabriel a privit-o confuz.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să mă răzbun pe tine.
A făcut o pauză.
— Vreau doar să nu mai fii niciodată omul care ai fost ieri.
Apoi Anca a luat-o pe Ilinca de mână și a intrat în bloc alături de Elena.
Înainte ca ușa să se închidă, Gabriel a auzit vocea fetiței:
— Mami, acum suntem acasă?
Anca s-a uitat la ea și a zâmbit.
— Da, iubita mea.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai spusese „acasă” despre un loc.
Ci despre oamenii care o făceau să se simtă în siguranță.
Iar Gabriel a rămas singur în fața clădirii pe care crezuse că o deține.
În aceeași seară, Petra l-a sunat.
— Ai rezolvat?
Gabriel a privit spre ușa închisă.
— Da.
— Și?
A răspuns după câteva secunde:
— Am pierdut tot ce aveam.
Petra a tăcut.
— Dar mă ai pe mine.
Gabriel a închis ochii.
— Nu.
A închis telefonul.
Pentru că, în sfârșit, înțelesese ceva ce Anca știa deja:
nu casa îl făcuse să aibă o familie.
Ci oamenii pe care îi alungase din ea.