PARTEA 2
Radu nu se întorsese ca să-mi spună că totul se terminase.
Dimpotrivă. Avea un plan pe care nu reușeam deloc să-l înțeleg.
După ce am sunat-o pe mama, ne-am întâlnit cu toții într-un restaurant liniștit. Doina a venit vizibil pregătită pentru o nouă rundă de întrebări, însă Radu a ridicat mâna zâmbind.
— În seara asta nu eu sunt cel care trebuie să răspundă la întrebări.
Mama l-a privit nedumerită.
— Atunci cine?
Radu a scos din buzunar foaia pe care ea i-o înmânase în apartamentul meu.
— Am păstrat-o.
Doina a roșit ușor.
— Nu trebuia.
— Ba da. Pentru că, după ce am citit-o, am înțeles ceva important.
A pus hârtia pe masă.
— Nu cred că încercați să-mi faceți rău. Cred că vă este teamă.
Mama nu a răspuns.
— Vă este teamă că Andreea ar putea suferi. Că ar putea avea încredere în omul nepotrivit. Că, într-o zi, s-ar putea trezi singură și dezamăgită.
Doina și-a lăsat privirea în jos.
Radu a continuat:
— Dar protecția nu poate însemna control. Andreea are aproape patruzeci de ani. Are dreptul să aleagă singură cu cine își construiește viața.
Mi-am privit mama.
Pentru prima dată, nu mai părea femeia sigură pe ea care intrase în dulapul meu cu termosul în brațe.
Părea doar o mamă speriată.
— După ce am plecat în seara aceea, am vorbit cu cineva apropiat mie, a spus Radu. Mi-a povestit că și el a încercat cândva să controleze viața fiicei sale, convins că face totul din iubire. A ajuns să o îndepărteze.
A făcut o pauză.
— Eu nu vreau să fug de dumneavoastră, Doina. Vreau doar să vă arăt că nu aveți de ce să vă temeți.
Mama și-a șters o lacrimă.
Apoi, după câteva secunde, a pus întrebarea care părea să o frământe de la început:
— Și ce intenții ai cu fiica mea?
Radu a zâmbit.
— Unele foarte serioase.
Mi-a prins mâna.
— Atât de serioase încât am venit aici pentru un motiv.
A scos din buzunar o cutie mică.
Am simțit că îmi fuge aerul din piept.
— Andreea, vrei să fii soția mea?
Nu am putut spune nimic pentru câteva secunde.
Apoi am dat din cap, cu ochii plini de lacrimi.
— Da.
Mama s-a ridicat încet.
M-am temut că urma o nouă întrebare.
Dar Doina s-a apropiat de Radu și l-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău, i-a spus ea.
Radu a zâmbit.
— Vă iert. Dar am și eu o regulă.
Mama l-a privit suspicioasă.
— Ce regulă?
— Data viitoare când veniți la Andreea, folosiți ușa.
Am izbucnit în râs.
Și, pentru prima dată, chiar și mama a râs.
În lunile care au urmat, Doina nu s-a schimbat miraculos. Încă mă suna des și încă avea uneori tendința să pună prea multe întrebări.
Dar a început să se oprească atunci când îi spuneam că este prea mult.
A învățat, încet, că a iubi pe cineva nu înseamnă să-i supraveghezi fiecare pas.
Când am început pregătirile pentru nuntă, într-o seară mama m-a privit foarte serios și mi-a spus:
— Să știi că am învățat ceva.
— Ce anume?
— Dulapul nu este un loc bun pentru verificări.
Am început amândouă să râdem.
Radu a rămas lângă mine, iar mama a rămas în viața noastră, dar într-un fel nou.
În cele din urmă, am înțeles că nu trebuia să aleg între omul care mă crescuse și omul pe care îl iubeam.
Trebuia doar să le învăț pe amândouă — iubirea și grija — să existe fără să-mi ia libertatea.
Iar uneori, primul pas spre o familie mai sănătoasă începe chiar atunci când cineva învață, în sfârșit, să folosească ușa în loc să se ascundă în dulap.