Am coborât din taxi cu o neliniște care îmi apăsa pieptul ca o piatră. Aerul de afară era rece, încărcat de miros de frunze ude și praf ridicat de pe stradă. Clădirea din față părea uitată de timp: pereți decojiți, ferestre îngălbenite, uși grele, dar din curte se auzea ceva care nu se potrivea deloc cu imaginea asta — râsete de copii.
Andrei a coborât din mașină la câțiva pași în fața mea. Fără undițe, fără grabă. Doar cu un rucsac în spate și o sacoșă voluminoasă în mână. A traversat calm poarta de fier, schimbând câteva cuvinte cu portarul de parcă făcea asta de o viață.
Eu am rămas în loc. Gândurile îmi loveau capul haotic. Unde merge? De ce nu mi-a spus niciodată?
După câteva secunde de ezitare, m-am apropiat și eu de intrare.
— Căutați pe cineva? m-a întrebat portarul, un bărbat cu părul grizonat.
— Pe Andrei Ionescu.
A zâmbit ușor.
— A, domnul Andrei… e înăuntru. În sala mare. Vine în fiecare sâmbătă.
„În fiecare sâmbătă.” Cuvintele au rămas suspendate în mine, fără să-și găsească loc.
Am intrat.
Holul mirosea a mâncare simplă și săpun ieftin. Pereții erau acoperiți cu desene colorate — case stângace, soare mare, mâini de copii. Nici urmă de formalitate, doar viață.
Dintr-o încăpere se auzeau voci și aplauze.
M-am apropiat încet și am privit pe ușă.
Andrei stătea jos, pe covor, în mijlocul unui cerc de copii. Nu mai era omul tăcut de acasă. Avea mânecile suflecate și un zâmbet cald, natural. Lângă el, un băiețel cu piciorul în ghips râdea cu poftă, iar o fetiță îi întindea un desen colorat.
— Asta e o barcă! a spus ea mândră.
— E cea mai frumoasă barcă pe care am văzut-o, i-a răspuns el sincer.
Un nod mi s-a strâns în gât.
O femeie în halat a observat că stăteam acolo și s-a apropiat.
— Sunteți din familie?
— Sunt soacra lui… am spus încet.
Femeia a dat din cap cu căldură.
— Avem mare noroc cu el. Vine de ani întregi. Repară lucruri, aduce mâncare, jucării. Din banii lui. Nu a cerut niciodată să știe cineva.
Am rămas fără aer pentru o clipă.
— Și de ce face asta? am întrebat.
— Spune că nu e nimic special. Că doar întoarce puțin din ce a primit în viață.
L-am privit din nou.
Andrei scotea din sacoșă caiete, creioane, dulciuri. Copiii îl înconjurau ca și cum era ceva firesc, de parcă făcea parte din lumea lor de mult.
— Nene Andrei, vii și data viitoare? a întrebat un copil.
— Dacă mă țin picioarele, vin sigur, a râs el.
Atunci am înțeles.
„Pescuitul” nu era o minciună mare. Era doar o acoperire simplă pentru un adevăr care nu avea nevoie de aplauze.
Am plecat fără să mai spun nimic. Drumul spre casă mi s-a părut mai lung decât de obicei, dar și mai ușor.
Seara, când Andrei a ajuns acasă, l-am privit altfel. Nu ca pe omul care pleacă sâmbăta „la pescuit”, ci ca pe cineva care ducea în tăcere o viață paralelă, mai mare decât orice îmi imaginasem.
După ce fiica noastră a adormit, i-am spus că știu.
Tot.
Nu s-a ferit. N-a inventat scuze.
Doar a tăcut.
Apoi a zâmbit, ușor, obosit.
În ziua următoare, Ana a pus pe masă un plic.
— Ce e asta? a întrebat el.
— Pentru copiii de acolo. Și… data viitoare mergem cu tine.
Andrei a rămas nemișcat o clipă.
Apoi a zâmbit din nou, dar altfel. Mai liniștit. Mai complet.
Și în acel moment am înțeles ceva simplu: uneori, oamenii nu duc vieți duble ca să ascundă ceva rău, ci ca să protejeze ceva bun.