Când am pășit afară din salon, liniștea apăsătoare a spitalului mi-a dat imediat senzația că ceva rău urma să se întâmple.
—Cine era la telefon? —a întrebat Emma, apropiindu-se timid de mine.
I-am făcut semn spre ușă.
—Mergi la Grația și rămâi cu ea puțin.
Fata n-a mai spus nimic și s-a întors repede în cameră. Eu am dus din nou telefonul la ureche și am inspirat adânc.
—Cred că ai greșit persoana —am spus rece.
Vocea bărbatului s-a auzit imediat, calmă și sigură pe ea.
—Nu, Marcu. Știi exact de ce te sun. Ții lângă tine ceva ce îmi aparține.
Mi-am încleștat maxilarul.
—Vorbești despre un om, nu despre un lucru.
—Pentru mine nu există diferență —a răspuns fără ezitare—. Și vreau să o recuperez.
Am simțit cum mă cuprinde furia.
—Dacă te apropii de ea, o să regreți.
A râs scurt, batjocoritor.
—Și ce ai de gând să faci? Să mă oprești singur?
Am rămas câteva clipe tăcut.
—Dacă va fi nevoie, da.
Convorbirea s-a întrerupt brusc.
Am rămas nemișcat pe hol, cu telefonul în mână și cu senzația că necazurile abia începeau. Nu căutasem niciodată conflicte, însă existau momente când nu mai aveai voie să dai înapoi.
Când am revenit în salon, Grația mă privea deja neliniștită. Îl ținea pe Noe aproape de piept, iar Emma stătea lângă pat, atentă și speriată.
—A fost el? —a întrebat Grația încet.
Am încuviințat.
Chipul ei s-a schimbat imediat.
—Atunci știe unde ne aflăm…
M-am așezat lângă ea.
—Nu încă. Și nici nu o să-l las să afle.
—Nu renunță niciodată —a murmurat ea.
—Atunci nici noi nu vom renunța —i-am răspuns.
Emma și-a ridicat privirea spre mine.
—O să fim bine, nu?
I-am strâns ușor mâna.
—Atât timp cât sunt aici, nimeni nu vă face rău.
Nu eram sigur de propriile cuvinte, dar ele aveau nevoie să le audă.
După ce ne-am întors la fermă, nopțile au devenit tot mai grele. Dormeam puțin și ascultam fiecare zgomot din curte. Verificam ușile de mai multe ori, schimbasem becurile de afară și îl lăsam pe câine liber până dimineața.
Într-o zi, nea Ilie m-a prins reparând poarta.
—Parcă te pregătești pentru o nenorocire, măi băiete —a spus el.
—Poate că vine —i-am răspuns simplu.
Bătrânul a dat din cap și mi-a pus mâna pe umăr.
—Nu ezita să mă chemi dacă ai nevoie.
Nu a întrebat nimic altceva.
Într-o noapte târzie, liniștea a fost sfâșiată de lătratul câinelui. Nu era obișnuit; era semnalul că cineva se afla acolo.
M-am ridicat imediat din pat. Grația a apărut în prag, ținând copilul în brațe.
—A venit? —a șoptit tremurând.
I-am făcut semn să rămână în casă și am ieșit afară.
La poartă se afla o mașină întunecată, cu motorul pornit și farurile stinse. Aerul rece al nopții îmi apăsa pieptul în timp ce mă apropiam încet.
Portiera s-a deschis, iar bărbatul a coborât fără grabă.
—Ți-am spus că o să-i dau de urmă —a rostit calm.
M-am oprit în fața lui.
—Aici nu iei pe nimeni.
Privirea lui a devenit tăioasă.
—Nu tu hotărăști asta.
—Ba da. Atâta timp cât oamenii ăștia sunt sub acoperișul meu, eu decid cine intră și cine pleacă.
A mai făcut un pas, iar câinele a început să mârâie amenințător.
Din casă s-a auzit vocea speriată a Emmei:
—Tată!
Atunci am înțeles că nu mă mai luptam doar pentru mine. Era vorba despre familia pe care o găsisem atunci când nici nu mai credeam că pot avea una.
M-am apropiat și eu de el.
—Pleacă acum.
Bărbatul m-a privit lung, apoi și-a schimbat expresia într-un zâmbet rece.
—Ai câștigat pentru moment —a spus—, dar nu s-a terminat.
S-a întors la mașină și a dispărut în întuneric.
Am rămas singur în curte câteva clipe, ascultând liniștea care revenea încet. Știam că pericolul nu dispăruse, însă pentru prima dată după mult timp simțeam că aveam ceva ce merita apărat până la capăt.