Din ziua aceea, Irina a început să privească altfel oamenii apropiați. Uneori, cei care îți sunt familie reușesc să te rănească mai mult decât niște necunoscuți. Nici nu trecuseră bine câteva zile, că telefonul ei vibra din nou. Ana îi scrisese scurt: „Sper că ai cules legumele. Ar fi păcat să se strice.”
Irina a rămas câteva clipe cu privirea pierdută în ecran. Apoi și-a întors ochii spre curte, unde roșiile roșii atârnau grele pe vrejuri. S-a ridicat cu greu din pat. Febra încă nu îi trecuse, iar fiecare pas o făcea să amețească. Totuși, mai tare decât boala o apăsa sentimentul că fusese folosită prea mult timp.
A ieșit afară și s-a așezat încet pe banca de lângă casă. Soarele dogorea, iar mirosul de pământ uscat și verdeață plutea în aer. În jur era liniște, doar foșnetul grădinii și cântecul rar al păsărilor se mai auzeau.
Privea locul acela în care munciseră ani întregi ea și Andrei. Altădată grădina îi aducea bucurie. Acum însă simțea că toată munca devenise o obligație pentru alții.
Spre seară, Andrei a găsit-o sprijinită de peretele casei, obosită și tăcută.
— De ce ai ieșit? Ar trebui să te odihnești, — i-a spus îngrijorat.
Irina a ridicat încet privirea spre el.
— Știi ceva? Cred că m-am săturat. Mereu am pus pe toată lumea înaintea mea și n-am primit decât reproșuri.
El s-a așezat lângă ea și i-a luat mâna.
— Era timpul să înțelegi asta.
Ea a zâmbit slab.
— De acum înainte, fiecare să aibă grijă de ce e al lui. Eu nu mai pot și nici nu mai vreau.
A doua zi dimineață, Irina s-a trezit înainte să răsară bine soarele. Trupul îi era încă slăbit, însă în suflet simțea o liniște nouă. Pentru prima dată după mult timp nu mai avea senzația că trebuie să mulțumească pe toată lumea.
A intrat în grădină și a început să culeagă legumele din parcela ei. Le-a ales atent, le-a șters de pământ și le-a așezat ordonat în lăzi. Tot ce strângea acum era pentru casa ei, pentru familia ei.
Câteva zile mai târziu, Ana s-a întors din vacanță bronzată și veselă, până când a văzut grădina. Buruienile crescuseră printre rânduri, iar multe dintre roșii erau deja uscate și crăpate de căldură.
— Irina! — a strigat ea nervoasă de la poartă. — Cum ai putut să lași totul așa?
Irina a ieșit calmă în curte și și-a șters mâinile de șorț.
— Ți-am spus că sunt bolnavă. Abia am avut putere să mă ocup de ale mele.
— Puteai măcar să mă ajuți puțin…
Irina a clătinat încet din cap.
— Ani de zile am făcut asta. Dar am înțeles că nimeni nu are obligația să ducă în spate munca altuia.
Ana a rămas fără răspuns. Pentru prima dată, sora ei nu mai ceda și nu se mai scuza.
În seara aceea, Irina și Andrei au stat afară, la masa din curte, sub lumina caldă a apusului. Mirosul de busuioc proaspăt și de roșii coapte umplea aerul.
Andrei i-a întins un pahar rece cu limonadă.
— Parcă ești alt om azi.
Irina a privit grădina și a zâmbit liniștită.
— Poate pentru că am învățat, în sfârșit, să nu mă mai pierd pe mine pentru alții.
Iar zâmbetul acela, simplu și sincer, i-a luminat chipul mai mult decât soarele verii.