Maria nu a spus nimic când au intrat prima dată în casa ei fără să ceară voie.
A rămas lângă sobă, cu mâinile strânse în poală, urmărindu-i cum deschid dulapuri, răscolesc sertare și râd zgomotos de parcă locul acela le-ar fi aparținut dintotdeauna.
În seara aceea au mâncat din farfuriile ei și au băut până târziu.
Iar înainte să adoarmă, au încuiat ușa pe dinafară.
Abia atunci Maria a înțeles că nu veniseră doar să se ascundă pentru o noapte.
În zilele următoare au început întrebările.
Dacă are rude.
Dacă vine cineva pe la ea.
Unde ține banii.
După puțin timp, întrebările au dispărut și au rămas doar ordinele.
Să gătească.
Să spele.
Să aducă apă.
Să tacă.
Dacă se mișca prea încet sau dacă îi privea prea mult în ochi, veneau palmele.
Cel mai în vârstă era violent și imprevizibil.
Altul, slab și neliniștit, se speria de orice zgomot.
Iar cel mai tânăr evita mereu să o privească direct.
Timpul a început să curgă greu.
După câteva luni, Maria nu mai plângea și nici nu mai protesta.
Ei au crezut că au zdrobit-o.
Dar adevărul era altul.
Maria îi studia în liniște.
Observa cine adoarme primul după băutură.
Cine uită să încuie ușa.
Cine poartă cuțitul la brâu.
Și, mai ales, cine începea să se teamă.
Într-o noapte ploioasă, doar băiatul cel tânăr a rămas treaz.
Maria i-a adus o cană cu țuică fierbinte. El a luat-o cu mâinile tremurânde.
— Dacă poți… pleacă, — i-a șoptit fără să o privească.
Maria l-a studiat câteva secunde.
Știa că nu avea unde fugi.
Băiatul a continuat să bea până târziu.
A doua zi nu s-a mai ridicat din pat.
Ceilalți au spus că băutura l-a omorât.
L-au îngropat în grabă, în spatele șoprului, fără cruce și fără întrebări.
Maria a rămas tăcută.
După încă o vreme, cel slab a început să-și piardă mințile.
Tresărea la orice zgomot și se trezea noaptea transpirat, convins că cineva îl urmărește.
Într-o dimineață a plecat singur spre pădure.
Nu s-a mai întors niciodată.
Au strigat după el ore întregi.
Au căutat urme.
Nimic.
Doar liniștea pădurii.
Din acel moment, frica a intrat între ei.
Se priveau suspicios și dormeau cu mâna pe arme.
Mai rămăseseră doi.
Liderul și omul lui cel mai brutal.
Într-o seară, Maria a lăsat ușa șoprului întredeschisă.
Înăuntru, coasa stătea sprijinită de perete.
Ascuțită.
Cel mare a ieșit nervos să taie lemne înainte de lăsarea întunericului.
Nu s-a mai întors.
Dimineața l-au găsit lângă buturugi, cu sângele închegat pe cămașă.
Liderul a înțeles imediat.
A intrat în casă cu pistolul în mână și cu privirea sălbatică.
— Tu ai făcut asta, — a spus printre dinți.
Maria stătea în mijlocul încăperii, dreaptă și liniștită.
Nu mai părea femeia speriată pe care o aduseseră acolo cu luni în urmă.
— Acum ai rămas singur, — i-a spus încet.
Bărbatul a ridicat arma și a tras.
Glonțul a lovit peretele.
Maria s-a mișcat înainte ca el să poată reacționa din nou.
Coasa a tăiat aerul o singură dată.
După aceea, în casă s-a făcut liniște.
O liniște adevărată.
După șase luni de teamă și umilință, totul se terminase.
Dimineața următoare, Maria a ieșit în curte exact cum făcea înainte ca viața ei să fie distrusă.
Soarele abia răsărea peste câmp.
S-a apropiat de fântână, și-a spălat fața cu apă rece și a rămas câteva clipe privind grădina năpădită de buruieni.
Apoi și-a suflecat mânecile și a pus mâna pe sapă.
Pământul trebuia îngrijit.
Iar viața, oricât de grea fusese, mergea înainte.