Când Loredana și-a deschis geanta, aerul din încăpere părea că s-a oprit.
Nimeni nu mai vorbea.
Se auzea doar zgomotul fermoarului tras încet, aproape chinuitor.
Ea evita privirile tuturor. Își ținea ochii în jos, ca și cum spera că, dacă nu privește pe nimeni, situația va dispărea de la sine.
— Hai, mamă, a spus Andrei apăsat. Termină.
Loredana a început să scoată lucrurile din geantă unul câte unul.
Portofelul.
Rujul.
Telefonul.
Un flacon de parfum.
Le așeza pe masă cu gesturi lente, exagerat de calme.
— Vezi? Nimic, a spus ea forțat.
M-am apropiat.
— Mai caută.
A ezitat.
Doar o secundă. Dar a fost suficient.
În ochii ei am văzut pentru prima dată panică adevărată.
A băgat din nou mâna în geantă și a scos un săculeț mic din catifea închisă la culoare.
Am simțit imediat că ceva nu e în regulă.
— Deschide-l.
— Nu e important…
— Deschide-l, am repetat.
Andrei s-a apropiat și el.
— Mamă.
Tonul lui era diferit acum. Mai rece. Mai greu.
Cu mâinile tremurând, a desfăcut șnurul.
Și atunci s-au văzut.
Cerceii mei.
Aur alb, cu pietre mici, delicate. Cadoul primit de la Andrei la aniversarea noastră.
Mi s-a strâns stomacul.
— Sunt ai mei.
În cameră s-au auzit murmure stinse.
Loredana a încercat să zâmbească, dar expresia i s-a destrămat imediat.
— Nu știu cum au ajuns acolo…
— Au dispărut după ultima ta vizită, am spus calm. Îi țineam în dormitor.
Tăcerea a devenit grea.
Andrei o privea acum altfel. Nu cu nervi. Cu dezamăgire.
— Ai luat ceva din casa noastră?
Ea nu răspundea.
Nu mai era nevoie.
Totul era deja clar.
Invitații rămași au început să plece discret, evitând contactul vizual. În câteva minute, încăperea s-a golit.
Am rămas doar noi trei.
Loredana și-a ridicat în cele din urmă privirea spre mine.
— Eu doar voiam să-i arăt cine ești cu adevărat…
— Și ce ai demonstrat? am întrebat liniștit.
Vocea i s-a frânt.
— Că nu meriți lucrurile astea.
M-am uitat direct la ea.
— Obiectele nu spun cine sunt eu. Dar ceea ce ai făcut spune exact cine ești tu.
Andrei și-a trecut mâna peste față, obosit.
— Mamă… cum ai putut?
Ea a rămas tăcută.
După câteva clipe lungi, el a spus încet:
— Cred că ar fi mai bine să pleci.
Loredana a încremenit.
— Andrei…
— Te rog.
Nu a țipat. Nu s-a certat.
Dar în vocea lui era ceva definitiv.
Și ea a înțeles.
Și-a strâns lucrurile fără să mai protesteze. La ușă s-a oprit o clipă, de parcă voia să spună ceva.
Dar n-a mai spus nimic.
Ușa s-a închis încet în urma ei.
Am rămas sprijinită de masă, încercând să respir normal.
Andrei s-a apropiat și mi-a pus cerceii în palmă.
— Îmi pare rău.
L-am privit pentru câteva secunde.
Și pentru prima dată după mult timp, între noi nu mai era suspiciune, nici tensiune.
Doar sinceritate.
— Nu tu ai făcut asta, i-am spus.
El mi-a strâns mâna ușor.
— Meriți mult mai mult decât niște bijuterii.
Am zâmbit.
Nu din cauza cerceilor.
Ci pentru că adevărul ieșise, în sfârșit, la lumină.
Iar odată cu el venise și liniștea pe care o așteptasem atât de mult.