Elena a rămas cu mâna pe spătarul scaunului, de parcă încă nu înțelegea ce se întâmplă.
— Andrei… tu vorbești serios?
El a dat încet din cap.
Nu ridicase vocea.
Nu gesticula.
Dar ceva în el se schimbase.
Poate pentru că, pentru prima dată, își văzuse casa prin ochii Biancăi.
Nu mai era locul lor.
Era un muzeu al dorințelor altcuiva.
Elena a râs scurt, neîncrezătoare.
— Asta face ea cu tine? Te întoarce împotriva mea?
Bianca a vrut să răspundă, dar Andrei a fost mai rapid.
— Nu, mamă. Eu am făcut asta singur.
Tăcere.
Greu de dus.
Greu de ascultat.
Elena și-a pus mâna la piept.
— După tot ce-am făcut pentru tine…
— Exact asta e problema, a spus el încet. Totul a fost „pentru mine”. Niciodată pentru noi.
Bianca l-a privit surprinsă.
Nu pentru că îi lua apărarea.
Ci pentru că, în sfârșit, vorbea.
Cu adevărat.
Elena a început să strângă lucrurile brusc, nervos, îndesând fețele de masă și farfuriile în sacoșe.
— Bine! Plec! Dar să nu veniți plângând după mine când o să vă dați seama ce greșeală faceți!
Niciunul nu a răspuns.
Doar sunetul sacoșelor și al pașilor apăsați umplea casa.
Când a ajuns la ușă, Elena s-a întors spre Bianca.
— Să știi un lucru. Nicio femeie nu o să te iubească vreodată ca o mamă.
Bianca a rămas calmă.
— Poate. Dar o soție nu trebuie să lupte ca să existe.
Elena a plecat fără alt cuvânt.
Ușa s-a închis.
Și liniștea care a urmat a fost aproape ciudată.
Fără comentarii.
Fără oftaturi teatrale.
Fără pași prin bucătărie.
Doar ei doi.
Andrei s-a așezat încet pe canapea și și-a trecut mâinile peste față.
— Îmi pare rău.
Bianca nu a răspuns imediat.
A privit în jur.
Perdelele alese de mama lui.
Pernele.
Florile de plastic.
Urmele unei vieți în care dispăruse puțin câte puțin.
— Știi ce doare cel mai tare? a întrebat ea încet.
El a ridicat privirea.
— Că nu m-am certat niciodată pentru lucrurile astea. Nu pentru că nu mă deranjau. Ci pentru că voiam pace.
Vocea i s-a înmuiat puțin.
— Și într-o zi m-am trezit străină în propria casă.
Andrei a închis ochii.
— Știu.
— Nu, a spus ea calm. Acum începi să știi.
S-a apropiat de masă și a luat ibricul vechi, împins într-un colț.
L-a pus pe aragaz.
Gest mic.
Dar al ei.
Andrei a privit-o lung.
— Mai putem repara?
Bianca a rămas câteva secunde tăcută.
Apoi a răspuns sincer:
— Nu știu.
Și adevărul acela a durut mai mult decât orice ceartă.
Pentru că iubirea nu dispare într-o zi.
Dar nici nu supraviețuiește singură.
Apa a început să fiarbă încet.
Bianca a scos două cești.
Acelea simple, albe, pe care Elena voise să le arunce fiindcă „nu sunt elegante”.
Le-a pus pe masă.
Andrei s-a uitat la ele și a zâmbit slab.
— Le uram când eram mic.
Bianca a ridicat o sprânceană.
— Eu le iubesc.
Pentru prima dată în ziua aceea, el a râs ușor.
Mic.
Obosit.
Dar real.
Și poate că nu era încă un final fericit.
Dar era un început sincer.
Iar uneori, asta valorează mai mult decât o casă perfectă.