Partea 2
Pașii lui Andrei s-au oprit în pragul încăperii în clipa în care băiețelul și-a ridicat privirea din desen. Pe chipul copilului a apărut imediat un zâmbet sincer, fără urmă de teamă.
— Mamă, uite ce am făcut! O casă mare, cu două etaje și o grădină!
Ana i-a netezit părul cu blândețe și i-a zâmbit, ascunzându-și oboseala.
— E foarte frumoasă, Matei. Pune desenul pe masă, să-l vedem mai târziu.
Andrei și-a plimbat privirea prin încăpere. Pereții erau vechi, mobilierul abia se mai ținea, iar pe masa din lemn stăteau doar o farfurie cu mămăligă răcită și o cană cu apă. Contrastul dintre viața lui și lumea în care trăiau ei îi apăsa sufletul mai tare decât orice reproș.
Ioana îl urmărea în tăcere. Nu spunea nimic, dar ochii ei căutau răspunsuri pe care nimeni nu i le oferise vreodată.
— Luați loc, domnule Paul, spuse Ana cu politețe. Nu avem multe de oferit, însă un musafir este întotdeauna bine primit.
Andrei s-a așezat cu grijă pe un scaun șubred. Costumul elegant, ceasul scump și mașina luxoasă rămasă afară păreau că nu-și găseau locul în acea casă modestă.
— Sunteți singură cu ei? întrebă el încet.
Ana încuviință din priviri.
— Doar noi trei. Tatăl copiilor a plecat cu mulți ani în urmă și nu s-a mai întors niciodată.
Vorbele ei i-au străpuns inima. Simțea că fiecare secundă de tăcere îi mărea vina.
— Trebuie să fi fost foarte greu…
— A fost. Dar după un timp nu mai ai de ales decât să mergi înainte. Copiii au avut nevoie de mine, nu de regrete.
Matei s-a apropiat curios.
— Domnule, dumneavoastră sunteți bogat?
Ioana l-a certat imediat din priviri.
— Nu se întreabă așa ceva.
Andrei a zâmbit cu tristețe.
— Am avut noroc în viață și am muncit mult.
Băiatul a răspuns imediat, cu mândrie.
— Atunci și mama e bogată. Ea muncește cel mai mult dintre toți.
Ana și-a întors chipul pentru o clipă, încercând să-și ascundă lacrimile.
În acel moment, Andrei a înțeles că nu mai putea continua minciuna.
S-a ridicat încet și a inspirat adânc.
— Ana… trebuie să afli cine sunt cu adevărat.
Ea l-a privit atent.
— Despre ce vorbești?
— Numele meu nu este Paul. Sunt Andrei… Andrei Vălean.
Camera a amuțit. Ioana a rămas nemișcată, iar Matei privea când spre mamă, când spre străinul care părea să fi devenit, dintr-odată, altcineva.
Ana a rostit numele aproape în șoaptă.
— Andrei… după atâția ani?
El a încuviințat.
— M-am întors pentru că am înțeles cât am greșit.
Deznodământ
Andrei a scos din buzunar un plic gros și l-a așezat pe masă.
— Aici este suficient cât să aveți o viață fără lipsuri. O casă nouă, tratamente, școală pentru copii… tot ce aveți nevoie.
Ana nici măcar nu a întins mâna spre el.
— Și crezi că asta poate șterge optsprezece ani?
— Nu. Dar vreau măcar să încerc să repar ceea ce am distrus.
Ioana a făcut un pas înainte, cu glasul tremurând.
— Noi am avut nevoie de un tată, nu de bani. Mama a fost și mamă, și tată pentru noi. Eu am crescut înainte de vreme ca să-l ajut pe Matei.
Ana a ridicat ușor palma, oprind-o.
Apoi și-a îndreptat privirea spre Andrei.
— Trecutul nu poate fi schimbat. Dar dacă ai venit cu adevărat să fii alături de copiii tăi, atunci dovedește-o prin fapte, nu prin promisiuni.
Matei s-a apropiat încet și l-a întrebat cu inocență:
— Tu chiar ești tatăl meu?
Ochii lui Andrei s-au umplut de lacrimi.
— Sunt… dacă îmi vei da voie să fiu de acum înainte.
Fără să stea pe gânduri, băiatul l-a cuprins în brațe.
Ioana a rămas tăcută câteva clipe, apoi a spus cu maturitatea pe care viața i-o impusese prea devreme:
— Un tată adevărat nu este cel care apare după mulți ani, ci cel care rămâne lângă familia lui.
Vorbele ei au cântărit mai mult decât orice judecată.
Andrei și-a lăsat cheile mașinii și plicul pe masă, hotărât să nu mai fugă niciodată.
Din acea zi, nu averea i-a schimbat destinul, ci alegerea de a-și reconstrui familia pas cu pas, iar casa modestă a devenit, în sfârșit, un adevărat cămin.