Telefonul abia apucase să se liniștească după mesajul trimis, că a început să vibreze din nou pe noptieră.
Am închis ochii o clipă înainte să răspund.
— Clara? Ce se petrece acolo? vocea lui Dan era încordată încă din primul cuvânt.
Mi-am umezit buzele.
— Rochia mea a dispărut.
S-a făcut liniște la capătul firului.
— Cum adică a dispărut?
— Cineva a luat-o și a pus alta în loc. Era și un bilețel… de la mama ta.
L-am auzit expirând scurt, nervos.
— Vin imediat.
— Dan, stai, nu—
Dar apelul se închisese deja.
În cameră plutea o tensiune sufocantă. Naomi mergea agitată de la geam la ușă, iar mama privea rochia străină întinsă pe pat de parcă ar fi fost o insultă.
După câteva minute, ușa s-a deschis brusc.
Dan a intrat fără să spună nimic. Avea cămașa desfăcută la gât și privirea întunecată.
S-a uitat întâi la mine. Apoi la rochia de pe pat.
Fața i s-a schimbat instantaneu.
— Unde e rochia adevărată?
— Nu știm, a răspuns Naomi.
Dan și-a scos telefonul și a format imediat un număr.
— O pun pe difuzor.
A răspuns repede.
— Dragul meu—
— Unde este rochia Clarei?
Vocea lui era rece, controlată.
O scurtă pauză.
— I-am făcut o favoare, a spus Judith liniștită. Rochia aceea era prea banală pentru familia noastră.
Mi s-a strâns stomacul.
— Nu te-am întrebat ce părere ai despre ea, a spus Dan. Te-am întrebat unde este.
— Am schimbat-o cu ceva elegant. Ceva potrivit pentru numele nostru.
N-am mai rezistat.
— Nu e nunta dumneavoastră!
La celălalt capăt s-a făcut tăcere.
Apoi Judith a răspuns rece:
— Din moment ce este fiul meu, mă privește și pe mine.
Dan și-a trecut mâna peste față, încercând să-și stăpânească furia.
Când a vorbit din nou, vocea lui era calmă. Periculos de calmă.
— Dacă rochia Clarei nu ajunge aici în următoarele zece minute, nunta se anulează.
Toți am rămas nemișcați.
— Nu poți vorbi serios, a spus Judith.
— Ba da. Foarte serios.
A urmat o tăcere lungă.
— Clara nu este o păpușă pe care o aranjezi după cum vrei. Dacă nu poți respecta asta, atunci nu ai ce căuta în viața noastră.
Și a închis.
M-am uitat la el fără să știu ce să spun.
— Chiar ai fi făcut asta? am întrebat încet.
S-a apropiat și mi-a prins mâna.
— Fără să clipesc.
Minutele care au urmat păreau nesfârșite.
Apoi s-a auzit o bătaie în ușă.
Dan a deschis.
Un angajat al hotelului stătea în față, iar în spatele lui era Judith. Impecabilă ca întotdeauna, dar cu maxilarul încordat.
Ținea în mână husa albă a rochiei mele.
A intrat în cameră fără să salute și a așezat-o pe pat.
— Sper că acum suntem în regulă, a spus sec.
M-am apropiat încet și am desfăcut fermoarul.
Rochia era acolo.
Perfectă.
Exact așa cum o lăsasem.
Am trecut palma peste material și am simțit cum tensiunea începe, în sfârșit, să se desprindă de pe umerii mei.
Am ridicat privirea spre ea.
— Da, am înțeles ceva.
Un zâmbet scurt i-a apărut pe față.
Dar eu am continuat:
— Am înțeles că nimeni nu mai decide pentru mine. Nici măcar dumneavoastră.
Expresia ei a înghețat.
Dan s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.
— Hai să plecăm puțin de aici, a spus încet.
Am trecut pe lângă Judith fără să ne mai uităm înapoi.
În urma noastră nu s-a auzit niciun cuvânt.
Doar liniștea aceea apăsată care apare atunci când cineva înțelege, în sfârșit, că a pierdut controlul.
Iar pentru mine, în clipa aceea, nunta nu mai însemna rochia sau decorul perfect.
Însemna faptul că omul de lângă mine alesese, fără ezitare, să fie de partea mea.