Nu am avut timp să mă pregătesc pentru ce urma.
Rodica s-a apropiat încet de mine imediat ce am intrat în casă. Avea mersul acela calculat și privirea rece pe care Violeta mi le descrisese de atâtea ori. Mă analiza fără să spună nimic, de parcă încerca să găsească imediat un motiv să mă umilească.
— Ai venit târziu iar, a spus scurt.
Am încercat să îi răspund exact cum ar fi făcut sora mea, fără să atrag atenția.
— Am avut ceva de rezolvat.
Nici nu am apucat să termin bine fraza, că palma ei m-a lovit peste obraz. Nu suficient de tare încât să mă doboare, dar destul cât să simt șocul și furia urcându-mi instant în piept.
Atunci am înțeles că Violeta nu exagerase niciodată.
— Nu îți permit să îmi răspunzi pe tonul ăsta, a continuat Rodica calm, aproape satisfăcută. Ai uitat cum se vorbește în casa asta?
Mi-am coborât privirea și am ales să tac. Nu pentru că îmi era frică, ci pentru că trebuia să rezist până la capăt. În buzunar, reportofonul înregistra fiecare cuvânt.
Rodica m-a pus să strâng masa și să îi fac ordine prin bucătărie, continuând să îmi repete cât de inutilă sunt și cât de recunoscătoare ar trebui să fiu că încă mă suportă în casa ei. Tonul ei era liniștit, dar fiecare propoziție lovea mai rău decât palma de mai devreme.
La un moment dat, nervoasă că nu reacționam cum voia ea, a încercat să mă apuce brutal de păr. Reflexul a fost mai rapid decât gândul. I-am prins mâna înainte să mă atingă.
Rodica a rămas blocată pentru o secundă.
Pentru prima dată, nu mai avea control total asupra situației.
— Dă-mi drumul, a spus printre dinți, însă siguranța ei dispăruse.
Am ridicat încet privirea spre ea.
— Gata, Rodica. Nu mai poți ascunde nimic.
A clipit nedumerită.
— Ce vrei să spui?
Fără grabă, am scos telefonul și am pornit înregistrarea. În bucătărie s-a auzit imediat vocea ei: jigniri, amenințări și ordine rostite pe același ton rece pe care îl folosea zilnic cu Violeta.
Fața i s-a schimbat instantaneu.
— Ce ai făcut?!
— Am lăsat adevărul să vorbească singur.
Exact atunci, soneria a început să sune puternic.
Rodica a încremenit.
M-am dus liniștită spre ușă și am deschis. În prag erau tata, doi polițiști și prietena mea, avocată, care mă ajutase să pregătesc totul.
— Bună seara, a spus unul dintre agenți.
Rodica a intrat imediat în panică și a început să plângă.
— Nu e adevărat! Minte! Mereu încearcă să mă facă să par—
— Destul, a spus tata brusc.
Nu îl mai auzisem niciodată vorbind pe tonul acela.
Privirea lui s-a mutat spre mine și, pentru prima dată, am avut impresia că nu o mai vedea doar pe fata „care exagerează”, ci pe copilul care ceruse ajutor și fusese ignorat prea mult timp.
I-am întins reportofonul fără să spun nimic.
Minutele care au urmat au fost apăsătoare. Rodica încerca să se justifice, să găsească explicații și să răstoarne totul în favoarea ei. Dar înregistrările erau clare și imposibil de contestat.
În cele din urmă, polițiștii au condus-o afară.
Casa a rămas într-o liniște ciudată după plecarea ei. Tata a stat nemișcat câteva clipe, apoi s-a apropiat și m-a strâns în brațe.
— Iartă-mă, a șoptit cu voce frântă.
Nu știam dacă își cerea iertare pentru mine sau pentru faptul că nu văzuse niciodată prin ce trecea Violeta. Poate pentru amândouă.
A doua zi dimineață, când m-am întors acasă, sora mea stătea pe marginea patului și mă privea speriată.
— S-a terminat? a întrebat încet.
M-am apropiat și am luat-o de mână.
— Da. Nu mai trebuie să îți fie frică.
În acel moment, expresia ei s-a schimbat complet. Pentru prima dată după mult timp, în ochii Violetei nu se mai vedea teamă.
Se vedea liniște.