Alexandru a rămas nemișcat câteva clipe în ușa casei, încercând să înțeleagă ce tocmai auzise. Strigătul mamei sale îi răsuna încă în urechi.
A aruncat geanta din mână și a fugit spre bucătărie.
Ceea ce a văzut acolo l-a făcut să înghețe.
Clara era lipită de masă, speriată și cu ochii plini de lacrimi, în timp ce Valentina o ținea strâns de braț și continua să țipe la ea.
— Oprește-te imediat! a strigat Alexandru atât de puternic, încât amândouă s-au întors brusc.
Valentina și-a retras mâna ca arsă.
— Alexandru… ascultă-mă… nu este cum pare…
El nici măcar nu a privit-o.
S-a apropiat de mama lui și a observat urmele roșii lăsate pe pielea ei subțire. Clara tremura și încerca să-și ascundă plânsul.
— Mamă… de cât timp se întâmplă asta? a întrebat el încet.
Femeia și-a coborât privirea.
— Nu voiam să-ți stric viața… Am crezut că dacă tac, o să fie mai bine pentru tine.
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice ceartă.
Alexandru s-a ridicat lent și s-a întors către Valentina. Nu mai părea furios. Tocmai asta o speria.
— Pleci din casa asta chiar acum.
Valentina a făcut un pas spre el.
— A fost doar o ceartă. Exagerezi…
— Nu. Eu am ignorat prea mult timp ce se întâmpla.
— Dar nunta? Totul e pregătit…
Alexandru a clătinat din cap.
— Nu mai există nicio nuntă.
Ea l-a privit șocată.
— Vorbești serios?
— Foarte serios. Iar dacă te mai apropii vreodată de mama mea ca să o ameninți sau să o umilești, voi merge direct la poliție.
Pentru prima dată, Valentina a înțeles că nu-l mai putea manipula. A luat câteva lucruri în grabă și a plecat fără să mai spună nimic.
După ce ușa s-a închis, în casă s-a lăsat o liniște grea.
Alexandru s-a așezat lângă Clara și i-a prins mâinile muncite între palmele lui.
— Nimeni nu o să te mai facă vreodată să trăiești cu frică. Îți promit.
În lunile care au urmat, viața lor s-a schimbat complet.
Alexandru a renunțat la vila luxoasă în care totul părea perfect doar la exterior. S-au mutat într-o casă mai mică, dar caldă și liniștită, unde Clara și-a regăsit încet bucuria de a trăi.
În fiecare dimineață îngrijea florile din curte, gătea cu drag și zâmbea mai des decât o făcuse în ultimii ani.
Într-o zi, Alexandru a găsit-o privind liniștită pe geam, cu o cană de ceai în mâini.
— Te gândești la ceva? a întrebat el.
Clara a zâmbit ușor.
— Da. La cât de ușor confundă oamenii fericirea cu luxul.
El s-a așezat lângă ea.
— Și ce înseamnă fericirea, atunci?
Femeia și-a ridicat privirea spre curtea plină de lumină.
— Să ai liniște. Să te simți iubit. Și să nu-ți fie teamă în propria casă.
Alexandru a rămas tăcut.
Pentru prima dată după mult timp, simțea că avea cu adevărat tot ce conta.