Curtea Iuliei era atât de modestă încât Emil aproape că a trecut pe lângă poartă fără să creadă că aceea era casa. Un gard vechi din lemn, câteva flori îngrijite cu atenție și o bancă scorojită stăteau sub umbra unui cais bătrân.
A rămas câteva clipe nemișcat în fața porții.
Nu înțelegea de ce inima îi bătea atât de tare.
A ridicat mâna și a bătut încet.
Niciun răspuns.
A doua oară s-au auzit pași grăbiți și vocea unui copil din interior.
— Mamă, a venit cineva!
Emil a clipit surprins.
Copil?
Iulia nu pomenise niciodată că ar avea unul.
Poarta s-a deschis încet și în fața lui a apărut un băiat slab, cu părul dezordonat și haine puțin prea largi pentru el.
Copilul l-a privit atent câteva secunde.
— Dumneavoastră sunteți Emil?
— Da… mama ta este acasă?
Băiatul a dat din cap negativ.
— E încă la serviciu. Dar puteți să o așteptați dacă vreți.
Emil a intrat încet în casă.
Totul era simplu și modest. Mobilier vechi, pereți care aveau nevoie de renovare și un frigider mic ce bâzâia continuu în bucătărie. Cu toate astea, locul avea ceva cald și liniștit.
Privirea i-a fost atrasă imediat de desenele lipite pe pereți.
În aproape toate apărea același bărbat îmbrăcat elegant.
El.
Emil s-a apropiat confuz.
— Tu ai făcut desenele astea?
Băiatul a zâmbit timid.
— Da.
— Dar… de unde mă cunoști?
Copilul a ridicat din umeri.
— Mama vorbește des despre dumneavoastră. Zice că sunteți un om bun.
Un nod ciudat i s-a format în piept.
Băiatul l-a privit lung, apoi a întrebat cu o sinceritate dezarmantă:
— Chiar nu v-a spus nimic?
— Ce anume?
Copilul a ezitat.
— Mama mi-a zis că nu trebuie să vă supăr…
În acel moment, Emil a observat o fotografie veche așezată pe comodă.
S-a apropiat încet și a luat-o în mână.
În poză era Iulia, foarte tânără, ținând un bebeluș în brațe.
Iar lângă ea era chiar el.
Cu mai bine de zece ani mai tânăr.
A simțit cum îi amorțesc degetele.
— De unde aveți fotografia asta? a întrebat cu voce stinsă.
Băiatul a răspuns simplu:
— E poza cu mama și tata.
Pentru o clipă, Emil a avut impresia că lumea se oprește.
Cu mulți ani în urmă, înainte ca afacerile să îi ocupe întreaga viață, o iubise sincer pe Iulia. Relația lor fusese scurtă, iar el plecase în străinătate exact când compania începea să crească.
Încet, se pierduseră unul de altul.
El crezuse că totul rămăsese în trecut.
Nu își imaginase niciodată că Iulia purta atunci copilul lui.
S-a așezat greu pe un scaun.
— Tu… ești fiul meu?
Băiatul și-a coborât privirea.
— Mama spune că da.
Exact atunci, ușa casei s-a deschis brusc.
Iulia a intrat cu două sacoșe în mâini și a încremenit când l-a văzut.
Pungile i-au alunecat pe podea.
— Emil…
Vocea îi tremura.
El s-a ridicat încet, ținând fotografia strâns în mână.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
Ochii femeii s-au umplut imediat de lacrimi.
— Pentru că atunci când ai plecat… deja nu mai păream parte din viața ta.
— Dar aveam un copil împreună…
Iulia a început să plângă încet.
— Nu voiam să te oblig la nimic. Nu voiam bani sau milă. Am vrut doar să-l cresc în liniște.
Emil s-a uitat din nou spre băiat.
Avea aceiași ochi ca ai lui.
Același fel de a privi oamenii.
Și, brusc, toate emoțiile ciudate pe care le simțise în ultimele luni lângă Iulia au căpătat sens.
Nu era doar nostalgia trecutului.
Era legătura cu propriul lui copil.
S-a apropiat încet de băiat și a întrebat aproape șoptit:
— Cum te cheamă?
— Luca.
Emil a îngenuncheat în fața lui, cu ochii umezi.
Toată viața alergase după succes, bani și putere. Construise imperii și câștigase mai mult decât visase vreodată.
Dar fără să știe, pierduse cel mai important lucru.
Ani din viața propriului fiu.
Iulia îl privea speriată, convinsă că el va pleca sau o va acuza.
În schimb, Emil s-a ridicat, s-a apropiat de ea și i-a luat mâinile tremurânde între ale lui.
— Am pierdut prea mult timp deja, a spus încet. Nu vreau să mai lipsesc din viața voastră nici măcar o zi.