În noaptea aceea, Isabela n-a putut dormi.
Camera era mică, dar caldă. Prea caldă pentru cineva obișnuit cu băncile reci din gară și cu colțurile întunecate ale blocurilor.
Stătea pe marginea patului, cu genunchii la piept, privind lumina slabă care intra de pe hol.
Totul părea ireal.
Mâncarea.
Baia fierbinte.
Pătura groasă.
Și mai ales omul acela care spusese că e tatăl ei.
Nicu stătea în bucătărie, singur, cu o cană de cafea rece în față și dosarele împrăștiate pe masă.
Certificate.
Date.
Nume.
Adevăruri pe care le ratase o viață întreagă.
Și, printre ele, o fotografie.
Maria.
Tânără.
Râzând.
A închis ochii și a simțit cum îl lovește trecutul cu toată forța.
Plecase.
Crezuse că are timp.
Crezuse că viața poate fi pusă pe pauză până „se așază lucrurile”.
Dar viața nu așteaptă pe nimeni.
La un moment dat a auzit pași mici.
Isabela apăruse în prag.
Ținea pătura strânsă pe umeri.
— Nu pot să dorm, a spus încet.
Nicu s-a ridicat imediat.
— Ți-e frică?
Ea a ezitat.
Apoi a dat din cap.
— Dacă mâine te răzgândești?
Întrebarea aproape că l-a rupt în două.
S-a apropiat încet de ea.
— Nu mă răzgândesc.
— Toți spun asta la început.
Cuvintele ei nu sunau ca ale unui copil.
Sunau ca ale cuiva care învățase prea devreme ce înseamnă să fii abandonat.
Nicu s-a așezat în fața ei, la nivelul ochilor ei.
— Ascultă-mă bine, Isabela. Eu am greșit fără să știu. Dar acum știu. Și nu mai plec nicăieri.
Ea îl privea atent, de parcă încerca să decidă dacă poate avea încredere.
— Promiți?
A simțit nodul din gât.
— Da. Promit.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic.
Apoi Isabela a făcut ceva ce nu făcuse toată ziua.
S-a apropiat încet și l-a îmbrățișat.
Rigid la început.
Nesigur.
Ca un copil care nu știe dacă are voie.
Iar Nicu a izbucnit în plâns.
A strâns-o la piept și a înțeles că toate mașinile scumpe, toate afacerile și toți banii din lume nu valoraseră niciodată cât momentul acela.
Dimineața, a dus-o la un magazin.
Isabela mergea lipită de el, uitându-se speriată la rafturi.
— Alege ce îți place, i-a spus.
Ea s-a uitat în jos.
— Pot… orice?
Întrebarea l-a durut mai tare decât orice reproș.
— Da, puiule. Orice.
A ales o geacă roz.
Prea mare.
Dar i-a plăcut pentru că avea buzunare pufoase.
Și o pereche de ghete cu luminițe.
Când s-au aprins la primii pași, Isabela a râs.
Un râs scurt.
Curat.
Poate primul râs adevărat după foarte mult timp.
Nicu a rămas nemișcat câteva secunde, doar privind-o.
Pentru că în momentul acela a înțeles ceva simplu și teribil:
Nu poți recupera anii pierduți.
Dar poți să nu mai pierzi niciunul.
În următoarele săptămâni au urmat acte, analize, întâlniri, explicații.
Dar, încet-încet, apartamentul lui rece și gol a început să se schimbe.
Au apărut desene pe frigider.
O periuță mică de dinți lângă a lui.
Pantofi minusculi lângă ușă.
Viață.
Într-o seară, Isabela stătea pe covor și desena.
— Ce faci acolo? a întrebat el.
Ea a ridicat foaia.
Era un desen simplu.
O fetiță.
Un bărbat.
Și o femeie deasupra lor, printre stele.
— Asta e mama, a spus ea.
Nicu a simțit cum îi ard ochii.
— Și noi?
Isabela a zâmbit mic.
— Noi suntem cei care au rămas.
El a luat desenul cu mâinile tremurânde.
Și atunci a înțeles că uneori, iubirea nu vine la momentul potrivit.
Vine târziu.
Obosită.
Rănită.
Dar dacă ai curajul să o ții aproape când ajunge… poate totuși să-ți salveze viața.