Pentru câteva clipe, totul din jurul meu a amuțit, de parcă lumea se îndepărtase brusc și mă lăsase singură în mijlocul atelierului.
Țineam materialul între degete, însă atenția îmi fugise spre vocea de afară. Am mers încet până la ușă și am privit fără să fiu observată. Marian discuta relaxat cu un bărbat îmbrăcat elegant, arătând prin curte și prin casă ca și cum îi aparțineau deja. Celălalt analiza atent fiecare detaliu, aprobând din când în când.
Atunci am înțeles.
Nu mai era vorba despre simple neînțelegeri sau lipsă de respect. Era ceva mult mai adânc. Oamenii pe care îi primisem lângă mine ajunseseră să decidă asupra vieții mele fără să mă întrebe.
În seara aceea am rămas tăcută. Din sufragerie se auzeau râsete, pahare ciocnite și muzica pe care o ascultau mereu. Eu spălam vasele în liniște, privind pereții casei pe care o ridicasem cu muncă și sacrificii. Pentru ei devenise doar un loc comod în care să trăiască. Pentru mine era tot ce aveam.
De data asta însă nu m-am mai ascuns în cameră ca să evit scandalul.
Am deschis poșeta și am atins dosarul pe care îl purtasem cu mine aproape o lună întreagă.
Dimineața următoare i-am chemat pe amândoi la masă. Andreea a apărut încă adormită, iar Marian a intrat nepăsător, cu ochii în telefon.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el sec.
Am pus documentele în fața lor.
— Citește.
La început a privit foile fără interes, dar expresia i s-a schimbat imediat ce a înțeles ce avea în mâini.
— Ce glumă mai e și asta?
— Nu e nicio glumă, am răspuns calm. Casa este pe numele meu. Iar acesta este un act oficial prin care vă anunț că trebuie să plecați.
Andreea s-a albit la față.
— Mamă… vorbești serios?
— Foarte serios. Aveți treizeci de zile.
Marian s-a ridicat nervos.
— N-ai dreptul să faci asta după tot timpul petrecut aici!
L-am privit direct în ochi.
— Tocmai pentru că am dreptul. N-ai construit nimic aici. Doar ai profitat de ceea ce era deja al meu.
Andreea a început să plângă, încercând să mă înduplece.
— Și unde vrei să mergem?
Am simțit un nod în gât, dar nu am dat înapoi.
Fata mea nu mai era copilul care mă îmbrățișa odinioară în atelier. Devenise o femeie care asistase nepăsătoare la felul în care eram împinsă din propria mea casă.
— Veți găsi un loc, așa cum ați găsit curajul să hotărâți viitorul acestei case fără mine.
După aceea nu am mai continuat discuția. M-am ridicat și am plecat.
Zilele care au urmat au fost reci și apăsătoare. Nu se mai auzea muzică și nici râsete. Prin camere răsunau doar pași grăbiți, cutii târâte pe podea și uși trântite cu furie.
Când a venit ziua plecării, Andreea s-a oprit în prag și s-a uitat lung la mine.
— Într-o zi o să regreți.
Am rămas calmă.
Regretasem deja ani întregi în care mă pierdusem pe mine încercând să-i mulțumesc pe alții. Nu mai aveam nimic de pierdut.
După ce ușa s-a închis, casa a rămas în sfârșit tăcută. Dar pentru prima dată liniștea nu mai părea goală.
M-am întors în atelier, am trecut mâna peste mașina de cusut și am simțit că pot începe din nou.
De data aceasta, viața pe care urma să o construiesc avea să-mi aparțină în întregime.