La început am crezut că glumește.
250 de lei.
Și trei ciocolate pentru copii.
Atât.
Atât încercaseră să acopere ani întregi de absență, de tăceri și de promisiuni neterminate.
În taxi, Antonio vorbea continuu, cu entuziasm sincer, despre restaurantele din București și despre cum i se părea orașul în lumini de sărbătoare. Mama râdea lângă el, elegantă, atent aranjată, ca și cum venise nu într-o vizită de familie, ci într-o apariție controlată.
Eu stăteam în față, tăcută, lipită de geam.
Apartamentul nostru a apărut rapid, cu pereții lui simpli și mobilierul vechi, strâns din ani de compromisuri.
Antonio a rămas o clipă în ușă, privind înăuntru.
N-a spus nimic jignitor.
Dar privirea lui a spus suficient.
Mama însă n-a avut nicio reținere.
— Vai… chiar așa ați rămas? a întrebat, lăsând ochii să alunece prin cameră. Mihai, nu v-ați gândit să mai schimbați ceva?
Soțul meu a zâmbit politicos.
— Strângem încet, nu ne permitem tot dintr-odată.
— Trebuie să vă grăbiți, a spus ea ușor, ca o observație firească. Copiii cresc.
Am intrat în bucătărie înainte să spun ceva ce n-aș mai fi putut lua înapoi.
Copiii erau fericiți. Îl trăgeau pe Antonio de mânecă, îi arătau jucării, îl bombardau cu întrebări despre Moș Crăciun în Italia. Spre surprinderea mea, el avea răbdare. Se cobora la nivelul lor, râdea, asculta.
În schimb, mama își făcea poze lângă brad, ca și cum ar fi bifat o scenă obligatorie dintr-un album perfect.
Seara, când copiii au adormit, am pus masa.
Antonio a gustat din sarmale și a ridicat sprâncenele surprins.
— Foarte bune, a spus într-o română stângace.
Mama a zâmbit larg.
— Îl învăț eu să vorbească bine.
Apoi a privit în jur și a oftat teatral.
— Știi… în Milano bucătăria noastră e cât tot apartamentul ăsta.
Furculița mi s-a încordat în mână.
Mihai a încercat să schimbe direcția conversației.
— Cu ce vă ocupați acolo?
Antonio a început să explice simplu, fără aroganță: o firmă mică de mobilier, muncă multă, clienți puțini dar stabili. Nu părea omul „impresionant” pe care mi-l imaginasem.
La un moment dat, mama a ieșit pe balcon să răspundă la telefon.
Și atunci, pentru prima dată, casa a devenit mai sinceră.
Antonio s-a uitat la mine cu un zâmbet ușor stânjenit.
— Mama ta vorbește mult.
Am râs scurt.
— Nu știi nici jumătate.
El a dat din cap.
— Ea spune că ești supărată de mult timp pe ea.
Mi s-a strâns stomacul.
— Nu e supărare. E absență.
Antonio a lăsat paharul jos mai încet.
— În Italia… plângea uneori când vorbea despre tine.
Am ridicat din umeri, amar.
— Dar nu suficient cât să se întoarcă.
N-a mai răspuns.
Și nici eu nu mai aveam energie să continui.
Noaptea, când toți dormeau, m-am dus în bucătărie după apă.
Și am auzit vocea mamei din sufragerie.
Vorbea încet cu Antonio, crezând că nu o aude nimeni.
— Nu înțeleg de ce e atât de rece cu mine.
— Pentru că a suferit, a răspuns el.
O pauză.
Apoi un oftat greu.
— Eu am făcut ce am putut, a spus mama.
Am rămas sprijinită de perete.
Și pentru prima dată, furia n-a mai fost primul lucru pe care l-am simțit.
A doua zi a vrut să mergem la mall.
Am refuzat.
— Nu am bani de cheltuit pe lucruri inutile.
— Îți cumpăr eu, a spus imediat.
— Nu am nevoie.
Și atunci s-a schimbat.
— Mereu faci pe victima.
Cuvintele au lovit direct.
— Victima? am izbucnit. Ai plecat când eram copil! Bunica m-a crescut, nu tu! Tu ai lipsit la tot!
Copiii au încremenit în cameră. Mihai i-a luat imediat și i-a dus în altă parte.
Mama a rămas nemișcată.
— Crezi că mi-a fost ușor în Italia?
— Nu știu, pentru că nu mi-ai spus niciodată nimic. Doar bani trimiși din când în când și atât.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Dar eu nu mă mai puteam opri.
— 250 de lei și trei ciocolate. Asta e tot ce ai adus după ani întregi.
Antonio s-a ridicat încet.
Mama s-a așezat pe scaun, ca și cum i s-ar fi tăiat brusc toate forțele.
Și atunci am văzut-o altfel.
Fără rol.
Fără defensivă.
Doar un om obosit.
— Mi-a fost rușine, a spus încet. Nu știam cum să mă întorc.
Tăcerea a căzut greu.
— Rușine de ce? am întrebat.
A lăsat capul în jos.
— Că am pierdut tot.
N-am răspuns imediat.
Pentru că în mine se loveau două adevăruri: furia care mă ținuse ani întregi în picioare și înțelegerea care începea să doară diferit.
Înainte să plece înapoi în Italia, a lăsat un plic pe masă.
Bani. Și un bilețel.
„Nu pot repara anii pierduți. Dar vreau să încerc să fiu bunică acum.”
Nu am sunat-o imediat.
Au trecut zile.
Apoi, într-o seară liniștită, în timp ce copiii desenau la masă, am format numărul.
A răspuns aproape imediat.
— Alo?
Am închis ochii o clipă.
Și am întrebat simplu:
— Mamă… ce faci?