Andreea rămăsese blocată cu ochii pe fotografiile împrăștiate pe masă, ca și cum ar fi încercat să găsească în ele o explicație care să o salveze.
Respira sacadat, iar mâinile îi tremurau ușor.
Încerca să vorbească, dar vocea nu i se mai lega de gânduri.
Pentru prima dată, nu mai reușea să controleze nimic.
M-am ridicat încet și m-am dus spre fereastră. Afară, ploaia subțire lovea geamul, iar cartierul părea și mai apăsat sub lumina rece a felinarelor.
— De cât timp… știi? a întrebat ea într-un final.
Am zâmbit scurt, fără bucurie.
— De suficient de mult încât să-mi dau seama că femeia în care am avut încredere zece ani a devenit o străină.
Andreea a început să plângă.
Liniștit, aproape fără sunet, doar lacrimi care îi curgeau pe obraji în timp ce răsfoia dovezile.
Fotografii din Sinaia.
Imagini dintr-o pensiune de lângă Brașov.
Un bon de restaurant de sute de lei, pe care îl justificase ca fiind „medicamente pentru mama”.
Acolo s-a rupt ceva în mine.
Nu excursiile.
Nu banii.
Ci ușurința cu care privise în ochii mei și inventase o realitate paralelă.
— Îmi pare rău… a șoptit ea.
Dar amândoi știam că nu mai are greutate.
Am mers spre masă și am scos un plic din geacă.
Când l-a văzut, s-a oprit din plâns.
— Ce e asta?
— Actele.
A înghețat.
— Nu poți vorbi serios…
— Ba da.
Înăuntru erau actele de divorț deja pregătite. Totul era clar, calculat, definitiv.
Andreea a făcut un pas în spate, ca și cum hârtia aceea ar fi lovit-o fizic.
— Chiar vrei să distrugi tot pentru o greșeală?
Am privit-o lung.
— Nu eu am început să distrug.
Tăcerea a căzut greu peste cameră.
Apoi ea s-a prăbușit pe scaun, cu un plâns frânt, dezordonat, plin de panică și vină.
Încerca să explice. Singurătatea. Oboseala. Presiunea ultimilor ani.
Poate că unele lucruri erau adevărate.
Viața ne uzase. Ne transformase în doi oameni care coexistau, nu într-un cuplu.
Dar explicațiile nu mai reparau nimic.
Am intrat în dormitor și am luat geanta pregătită dinainte.
Când m-a văzut, a venit după mine în grabă.
— Te rog… nu pleca așa…
Vocea îi era spartă.
M-am oprit o clipă și am privit-o.
Pentru o secundă, nu mai era femeia care mințise.
Era cea pe care o iubisem.
Dar imaginea aceea s-a estompat rapid, acoperită de toate nopțile în care lipsise, de toate adevărurile ascunse, de toate explicațiile neterminate.
— Ai avut destule șanse să oprești totul, Andreea.
A început să plângă mai tare.
Am trecut pe lângă ea și am mers spre ușă.
Înainte să ies, m-am oprit.
— Știi ce e cel mai greu? Nu că ai greșit. Ci că, în tot timpul ăsta, eu încă am încercat să te iubesc corect.
A rămas nemișcată.
Și am plecat.
Fără uși trântite.
Fără scandal.
Doar cu un final care nu avea nevoie de martori.
Două luni mai târziu, eram la Sinaia.
Singur.
Munții erau aceiași, dar liniștea nu mai apăsa — de data asta, vindeca.
Telefonul a vibrat.
„Îmi pare rău pentru tot.”
Am citit mesajul o singură dată.
Apoi am blocat ecranul și am lăsat telefonul în buzunar.
Pentru că uneori, iertarea nu mai schimbă nimic.
Doar confirmă că ai reușit, în sfârșit, să mergi mai departe.