Andrei a ținut-o de braț pe Speranța Popescu mai strâns decât ar fi fost nevoie, de parcă îi era teamă că, dacă o lasă, totul se va destrăma din nou.
În spatele lor, Doamna Carmen rămăsese nemișcată, cu lacrimile curgându-i fără să mai încerce să le oprească. Pentru prima dată nu mai avea replici, nu mai avea poziție, nu mai avea control.
Rozalia se uita la dosarul din mâinile avocatului ca și cum ar fi putut să-l ardă din priviri. Dar hârtia nu ceda. Nici realitatea.
Avocatul a închis dosarul cu un gest scurt.
— Procedura poate fi inițiată imediat. Legal, casa nu vă mai aparține.
Cuvintele au căzut greu, definitiv, fără loc de întoarcere.
Speranța a inspirat adânc.
— Nu vreau război cu nimeni — a repetat ea, mai calm de data asta. — Nu asta am vrut niciodată.
Andrei a privit-o atent.
— Știu, mamă. Dar ai avut un război toată viața ta și nu l-ai numit niciodată așa.
Pentru o clipă, satul a rămas în fundal: câini care lătrau în depărtare, o ușă care scârțâia, un radio uitat pornit într-o curte vecină. Viața simplă a locului continua, indiferent de prăbușirea din fața porții.
Speranța s-a întors spre casă.
Nu era doar o construcție. Era ani de tăceri, compromisuri, frici înghițite în fiecare zi. Era locul unde își imaginase că sacrificiul ei va deveni, într-un final, stabilitate.
Dar stabilitatea nu venise niciodată.
Acum însă, nu mai simțea furie.
Doar oboseală.
— O vindem — a repetat ea mai încet. — Și începem de la zero.
Andrei a dat din cap.
— De data asta, fără datorii vechi.
Unul dintre oamenii cu costum a făcut un pas înainte.
— Vă putem ajuta cu procedura. Și cu protejarea intereselor dumneavoastră până la finalizare.
Speranța a încuviințat vag.
— Faceți ce trebuie.
București părea departe în acel moment, deși urma să devină din nou centrul vieții lor. Nu ca un loc al presiunii, ci ca un punct de reconstrucție.
Când mașinile au plecat, ulița a rămas din nou tăcută.
Dar nu mai era aceeași tăcere de dinainte.
Era o tăcere care știa că ceva s-a încheiat definitiv.
Andrei a pornit încet spre mașină, iar Speranța a rămas o clipă în loc, privind încă o dată casa.
Apoi a întors spatele fără să ezite.
Pentru prima dată, nu pleca din ceva.
Pleca spre ceva.
Iar asta, pentru ea, era diferența dintre supraviețuire și început.