Partea 2
Minutele până la sosirea echipajelor au fost cele mai lungi din viața lui Andrei.
Își ținea fiica strâns la piept, de parcă simpla lui îmbrățișare ar fi putut șterge tot răul prin care trecuse. Valeria tremura ușor, însă nu scotea niciun sunet. Tocmai liniștea ei îl înspăimânta mai mult decât orice plâns.
Paramedicii au început imediat să o consulte în sufragerie, în timp ce polițiștii o întrebau pe Sofia ce se întâmplase.
Ea continua să susțină că totul era o confuzie și că fetița își imagina lucruri.
Dar explicațiile ei au început să se prăbușească atunci când unul dintre agenți a ieșit din baie cu o pungă pentru probe.
În interior se aflau mai multe flacoane fără etichete și medicamente care puteau fi eliberate doar pe bază de prescripție medicală.
— Acestea vă aparțin? întrebă polițistul.
Sofia ezită.
Câteva secunde au fost suficiente pentru ca tăcerea ei să spună mai mult decât orice răspuns.
La spital, investigațiile medicale au confirmat ceea ce medicii bănuiau deja.
Valeria primise în repetate rânduri cantități mici de sedative. Dozele nu îi puneau viața în pericol, însă îi afectau starea de spirit, făcând-o permanent obosită, retrasă și ușor de controlat.
Andrei a simțit că tot universul lui se prăbușește.
Își amintea cum, în ultimele luni, observase că fiica lui nu mai râdea, nu mai desena și nu mai avea energia de altădată. Acceptase explicațiile Sofiei și crezuse că era doar o perioadă dificilă.
Acum înțelegea cât de mult greșise.
Nu doar ceea ce făcuse Sofia îl durea.
Îl măcina faptul că el, ca tată, nu observase la timp suferința propriului copil.
În zilele următoare nu s-a despărțit nicio clipă de Valeria.
Dormea pe un scaun lângă patul ei de spital, răspundea la telefoanele de serviciu din salon și renunța fără ezitare la întâlniri și contracte.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nimic nu mai era mai important decât fiica lui.
Într-o seară, după ce asistenta a ieșit din salon, Valeria l-a privit cu teamă.
— Tati…
— Sunt aici, iubirea mea.
— Ești supărat pe mine?
Întrebarea l-a făcut să simtă un nod în gât.
— Niciodată.
— Pentru că nu ți-am spus mai devreme…
Andrei și-a șters discret lacrimile.
— Nu era responsabilitatea ta să mă protejezi pe mine. Eu trebuia să te protejez pe tine.
Atunci, pentru prima dată după mult timp, fetița a început să plângă.
El a strâns-o în brațe și au rămas așa multă vreme, fără să mai fie nevoie de alte cuvinte.
Deznodământ
După externare, Sofia a fost pusă sub acuzare pentru faptele constatate de anchetatori, iar procesul și-a urmat cursul conform legii.
Pentru Andrei însă, cea mai importantă luptă nu mai era cea din sala de judecată.
Era cea pentru sufletul fiicei sale.
Și-a reorganizat complet viața. Pleca mai devreme de la serviciu, o conducea zilnic la școală, luau micul dejun împreună și transformaseră serile într-un timp doar al lor, cu povești, jocuri și conversații.
Încet, Valeria a început să zâmbească din nou.
Într-o după-amiază au mers împreună la cimitir, unde era înmormântată Elena.
Fetița ținea cu grijă un buchet de flori albe.
S-a oprit în fața crucii și a rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi a spus încet:
— Mi-a fost dor să vorbesc despre mama.
Andrei a îngenuncheat lângă ea.
— Poți să-mi vorbești despre ea ori de câte ori simți nevoia.
— Chiar dacă o să plâng?
El i-a luat mâna într-a lui.
— Mai ales atunci. Lacrimile nu înseamnă slăbiciune. Înseamnă că iubirea încă există.
Valeria i-a zâmbit timid, iar acel zâmbet i-a dat lui Andrei speranța că rănile puteau fi vindecate.
În drum spre casă, și-a promis că nu va mai lăsa niciodată munca, graba sau încrederea oarbă în alții să-l îndepărteze de propriul copil.
Fiindcă a înțeles că un părinte nu își dovedește iubirea doar spunând „voi avea grijă de tine”, ci fiind atent la fiecare schimbare, la fiecare teamă și la fiecare tăcere pe care un copil nu știe încă să o explice.