PARTEA A 2-A – DRUMUL PE CARE ANGELICA A ALES SĂ MEARGĂ
Dorel ținea poarta deschisă și aștepta ca Angelica să intre, însă ea rămânea nemișcată pe marginea drumului, cu mâna strânsă pe mânerul valizei.
— Intră, Angelica. Nu putem lămuri totul aici.
Femeia nu i-a răspuns imediat. Ochii i s-au oprit asupra ferestrei bucătăriei.
O perdea pe care nu o mai văzuse niciodată. Un ghiveci roz, plin cu flori, așezat cu grijă pe pervaz.
Detalii mici.
Dar suficient de mari pentru a-i confirma ceea ce refuzase luni întregi să creadă.
— Unde este ea?
Dorel a oftat.
— A plecat.
— Pentru câteva zile?
— Nu. A plecat de tot.
Angelica a coborât privirea spre valiză.
Șapte ani de muncă în străinătate încăpeau, în acel moment, în două bagaje.
Șapte ani în care trimisese bani pentru casă, pentru acoperiș, pentru mobilă, pentru gard și pentru toate lucrurile despre care Dorel îi spusese că vor face, într-o zi, din locul acela căminul lor.
Ea muncise departe, iar el rămăsese acasă.
Doar că, undeva pe drum, „acasă” devenise al altcuiva.
— Nu intru, a spus Angelica.
Dorel a tresărit.
— Dar este și casa ta!
— Poate că am plătit pentru ea. Dar asta nu înseamnă că mai simt că-mi aparține.
— Am făcut o greșeală.
Angelica l-a privit cu o oboseală pe care nici măcar furia nu o mai putea ascunde.
— O greșeală se face într-o clipă. Tu ai ascuns adevărul aproape doi ani.
Dorel a încercat să se apere.
— Am fost singur.
Angelica a zâmbit fără urmă de veselie.
— Și eu ce am fost?
El a tăcut.
— Eu unde eram când munceam de dimineața până seara? Unde eram când îmi era dor de voi și adormeam cu telefonul lângă mine? Unde eram când îmi petreceam sărbătorile într-o casă străină, doar ca să pot trimite bani acasă?
Dorel nu mai avea răspuns.
Angelica a privit încă o dată casa.
Își amintea fiecare sacrificiu.
Rochia pe care nu și-o cumpărase.
Vacanțele la care renunțase.
Orele suplimentare.
Banii puși deoparte.
Totul fusese făcut cu gândul că într-o zi avea să se întoarcă definitiv și să se bucure, alături de soțul ei, de ceea ce construiseră împreună.
Dar casa era doar o clădire.
Iar o clădire nu poate ține locul unei familii.
— Știi ce m-a durut cel mai mult? a întrebat ea.
Dorel a ridicat ochii.
— Când mi-ai spus că nimeni nu te-a obligat să pleci.
— Nu trebuia să spun asta.
— Ba da. Pentru că atunci am înțeles cum ai început să privești sacrificiul meu. Ca pe o alegere numai a mea.
Dorel s-a apropiat.
— Putem repara totul. Îți promit.
Angelica a clătinat încet din cap.
— Nu tot ce se rupe poate fi pus la loc.
Apoi și-a ridicat valiza.
— Eu venisem să rămân aici.
Dorel a zâmbit pentru o secundă.
— Atunci rămâi.
— Nu.
Zâmbetul lui a dispărut.
— Mă duc la sora mea.
— Și căsnicia noastră?
Angelica l-a privit pentru ultima dată.
— Căsnicia noastră s-a terminat cu mult înainte să ajung eu la poarta asta.
A plecat fără scandal și fără să trântească poarta.
De data aceasta, însă, nu mai fugea de ceva.
Se îndrepta spre o viață pe care încă nu știa cum să o construiască.
DEZNODĂMÂNTUL
Primele luni au fost cele mai grele.
Angelica locuia într-o cameră mică din apartamentul surorii sale și avea senzația că întreaga ei viață fusese împachetată în două valize.
Unii oameni încercau să o convingă să se răzgândească.
— După atâția ani, chiar vrei să divorțezi?
— Poate își revine.
— Ai investit atâta în casa aceea…
Angelica îi asculta fără să se certe.
În interiorul ei însă se contura o concluzie simplă:
Nu era obligată să rămână într-un loc doar pentru că petrecuse mulți ani încercând să-l construiască.
Și mai ales nu trebuia să-și sacrifice viitorul doar pentru a salva trecutul.
Cu economiile pe care reușise să le păstreze, a închiriat un spațiu modest într-o zonă liniștită a orașului.
Avea o mașină de cusut, câteva materiale și o pricepere pe care o dobândise încă din copilărie.
A început cu lucruri mici.
Un tiv.
O rochie modificată.
O haină reparată.
O clientă a venit și i-a plăcut munca.
Apoi a trimis-o pe sora ei.
Sora ei a recomandat-o unei vecine.
Și, încet, atelierul a început să prindă viață.
Angelica muncea mult, dar de data aceasta oboseala avea un alt gust.
Fiecare leu câștigat era al ei.
Fiecare comandă dusă la capăt îi confirma că se poate descurca singură.
După doi ani, a reușit să-și cumpere un apartament mic.
Nu era casa pe care și-o imaginase în nopțile petrecute în Italia.
Nu avea curte mare, gard nou sau acoperișul pe care îl plătise cu atâtea ore de muncă.
Dar avea ceva mai important.
Era locul ei.
Într-o seară, după ce a așezat ultimele lucruri în noua locuință, Angelica s-a așezat pe canapea și a privit în jur.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu trebuia să întrebe pe nimeni dacă poate cumpăra ceva.
Nu trebuia să trimită bani cuiva.
Nu trebuia să-și justifice existența.
Era doar ea.
Și era suficient.
Câteva luni mai târziu, Dorel a apărut la atelier.
Angelica l-a recunoscut imediat, deși anii își lăsaseră urmele pe chipul lui.
— Am auzit că ți-ai făcut o afacere.
— Da. Merge.
Dorel a privit în jur.
— Mereu ai fost harnică.
Angelica a continuat să-și aranjeze materialele.
După câteva secunde, el a spus:
— Ea a plecat.
Angelica nu a întrebat cine.
Știa.
— Am rămas singur.
De data aceasta, vocea lui nu mai avea siguranța de altădată.
— M-am gândit mult la tine. Poate că… am putea încerca din nou.
Angelica s-a oprit.
Cu ani în urmă, poate că ar fi așteptat cu disperare acele cuvinte.
Acum însă nu mai simțea nevoia să audă nimic.
— Dorel, eu nu mai sunt femeia care a plecat în Italia.
El a oftat.
— Putem începe de la zero.
Angelica i-a zâmbit calm.
— Eu am început deja.
— Fără mine?
— Da.
Pentru prima dată, Dorel nu a mai avut ce să spună.
Angelica nu l-a insultat și nici nu i-a reproșat tot trecutul.
I-a făcut o cafea.
Au stat câteva minute și au vorbit despre lucruri simple: rude, sat, oameni pe care îi știau amândoi.
Când Dorel s-a ridicat să plece, Angelica nu l-a oprit.
— Ai grijă de tine, a spus ea.
— Și tu.
Ușa s-a închis.
Angelica a rămas singură în atelier.
Dar nu se mai simțea singură.
În aceeași seară, înainte să ajungă acasă, s-a oprit la o florărie.
A ales un buchet simplu și l-a plătit.
Vânzătoarea a zâmbit.
— Este pentru cineva drag?
Angelica a privit florile câteva clipe.
— Da. Pentru cineva pe care am uitat prea mult timp să-l prețuiesc.
Acasă, le-a pus într-o vază și le-a așezat pe masă.
Apoi a deschis fereastra.
Aerul serii a intrat în cameră, iar Angelica a zâmbit.
Nu câștigase o casă.
Nu recuperase cei șapte ani.
Nu schimbase trecutul.
Dar câștigase ceva ce nu mai voia să piardă niciodată: libertatea de a-și decide singură viitorul.
Și, în acea seară, a înțeles că uneori adevărata victorie nu este să-l faci pe cel care te-a rănit să regrete, ci să ajungi într-un punct în care regretul lui nu-ți mai poate schimba viața.