Arogantul și-a mutat SUV-ul în parcare, dar nu mai avea aceeași atitudine.
A coborât din mașină, s-a uitat lung la șoferul platformei și a încercat să-și recapete tupeul.
— „Băi, să nu crezi că ai făcut mare lucru. Cine ești tu să-mi vorbești așa?”
Șoferul platformei și-a șters mâinile cu o lavetă și a răspuns calm:
— „Sunt omul care așteaptă la aceeași pompă ca tine. Diferența e că eu nu cred că mașina mea îmi dă dreptul să-i țin pe ceilalți pe loc.”
Arogantul a mormăit ceva și s-a întors spre magazin.
Dar când a trecut pe lângă casieră, s-a oprit.
Andreea încă era în spatele tejghelei.
— „Tu…”
Fata l-a privit prudent.
— „Da?”
A ezitat câteva secunde.
— „Îmi pare rău.”
Andreea a rămas surprinsă.
— „Poftim?”
— „Pentru cum ți-am vorbit.”
Nu mai era aceeași voce plină de superioritate.
Era aproape șoptită.
Șoferul platformei, care auzise, s-a întors și a zâmbit.
— „Vezi? Cafeaua începe să-și facă efectul.”
Câțiva oameni din magazin au râs.
Inclusiv Andreea.
Tensiunea dispăruse.
Arogantul a scos portofelul.
— „Cât costă cafeaua?”
— „14 lei.”
A pus o bancnotă pe tejghea.
— „Păstrează restul.”
Andreea i-a întins restul.
— „Nu trebuie.”
— „Ți-am spus că poți să păstrezi restul.”
— „Și eu vă spun că nu trebuie să-mi dați bacșiș pentru că v-ați cerut scuze.”
Bărbatul a rămas fără replică.
Șoferul platformei a izbucnit în râs.
— „Asta a fost mai tare decât toate!”
Oamenii din benzinărie au început din nou să aplaude.
De data aceasta, chiar și tânărul a zâmbit.
A luat banii și s-a întors spre ieșire.
Dar înainte să plece, s-a oprit lângă platformist.
— „Pot să te întreb ceva?”
— „Spune.”
— „Tu chiar ai fi tras mașina?”
Șoferul a început să râdă.
— „Normal că nu. Crezi că vreau să-ți stric mașina de 100.000 de euro pentru o cafea?”
Bărbatul a rămas cu gura căscată.
— „Atunci de ce ai zis asta?”
Șoferul i-a răspuns simplu:
— „Pentru că uneori un om trebuie să audă ceva suficient de absurd încât să-și dea seama cât de absurd se comportă el.”
Bărbatul a râs pentru prima dată sincer.
— „M-ai făcut să mă simt prost.”
— „Nu eu. Tu singur.”
A urmat o tăcere scurtă.
Apoi bărbatul i-a întins mâna.
— „Sunt Dan.”
— „Costel.”
Și și-au strâns mâinile.
În spatele lor, oamenii începeau să iasă din nou din benzinărie, iar coada de la pompă dispăruse.
Andreea privea scena și zâmbea.
Câteva minute mai târziu, SUV-ul a ieșit din parcare.
De data aceasta, șoferul a oprit înainte de ieșire și a lăsat un pieton să treacă.
Costel, care îl văzuse, a strigat din spatele platformei:
— „Bravo, șefu’!”
Dan a ridicat mâna pe geam.
— „Învăț și eu!”
Și a plecat.
Poate că în acea seară nu și-a schimbat viața.
Dar a învățat ceva ce nu-i spusese niciun consultant și nicio sumă din cont:
faptul că ai bani nu înseamnă că timpul tău valorează mai mult decât al celorlalți.
Iar Costel a rămas cu o concluzie și mai simplă:
Mașinile scumpe pot cumpăra confort. Nu pot cumpăra respectul. Pe acela trebuie să-l meriți.