Partea a 2-a – Drumul pe care nu l-a mai uitat niciodată
Tânărul a mers în urma căruței fără să mai scoată un cuvânt.
Praful îi acoperea pantofii scumpi, pantalonii și mașina rămasă în urmă.
Nu-i mai păsa.
De fiecare dată când calul încetinea, el mergea mai aproape și îl ajuta pe bătrân să țină căruța pe drumul denivelat.
La intrarea în sat, câțiva oameni au ieșit din porți.
Când au văzut sicriul, și-au scos căciulile și au rămas în tăcere.
Bătrânul a oprit căruța în fața unei case mici, cu gard de lemn.
A coborât și a rămas câteva secunde cu mâna pe marginea sicriului.
Tânărul s-a apropiat.
— „Vă ajut?”
Bătrânul l-a privit.
— „Ai făcut destul.”
— „Nu. N-am făcut nimic.”
Bătrânul a oftat.
— „Ba ai făcut. Ai mers alături de noi.”
Tânărul și-a plecat capul.
— „Am făcut ceva și mai rău înainte să știu ce transportați.”
Bătrânul a tăcut.
— „V-am înjurat. V-am claxonat. V-am spus să intrați în șanț.”
— „Erai grăbit.”
— „Nu era o scuză.”
Bătrânul l-a privit câteva secunde.
— „Nu, nu era.”
Apoi a ridicat ușor prelata.
— „Dar acum ai înțeles.”
Tânărul a început din nou să plângă.
— „Da.”
Bătrânul a întrebat:
— „Ai părinți?”
— „Da.”
— „Unde sunt?”
— „În satul vecin.”
— „I-ai văzut?”
Tânărul a tăcut.
— „Nu prea.”
— „De când?”
— „De aproape un an.”
Bătrânul a clătinat încet din cap.
— „Atunci du-te.”
— „Acum?”
— „Acum. Mașina poate să aștepte. Banii pot să aștepte. Părinții nu.”
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice reproș.
Tânărul s-a întors către SUV.
A deschis portiera, dar înainte să urce s-a oprit.
A privit către mașina lui impecabilă.
Apoi către casa bătrânului.
Și-a scos telefonul.
A căutat un număr pe care îl avea salvat, dar pe care nu-l mai apelase de mult.
„Mama.”
A apăsat.
Telefonul a sunat de trei ori.
— „Alo?”
A auzit vocea mamei.
Și a început să plângă.
— „Mamă…”
— „Ce s-a întâmplat?”
— „Mi-e dor de voi.”
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— „Ești bine, mamă?”
Femeia a început și ea să plângă.
— „Sunt bine, mamă. Tu ești bine?”
— „Da. Sunt bine.”
A făcut o pauză.
— „Pot să vin acasă?”
Mama lui nu a răspuns imediat.
Apoi a spus:
— „Casa ta a fost mereu aici.”
A închis telefonul.
Bătrânul îl privea de la câțiva metri.
— „Te duci?”
Tânărul a dat din cap.
— „Da.”
— „Atunci du-te.”
Dar înainte să plece, tânărul s-a întors către el.
— „Pot să vă întreb ceva?”
— „Spune.”
— „Soția dumneavoastră… a avut copii?”
Bătrânul a zâmbit trist.
— „Nu. Dumnezeu nu ne-a dat.”
— „Atunci cine vă ajută?”
— „Am avut-o pe ea. Acum o am doar în amintire.”
Tânărul a privit casa.
Era simplă, aproape modestă.
— „Dacă aveți nevoie de ceva…”
Bătrânul a ridicat mâna.
— „Nu vreau bani.”
Tânărul a rămas surprins.
— „Atunci ce vreți?”
Bătrânul a arătat spre căruță.
— „Să nu uiți ce ai văzut astăzi.”
Tânărul a dat din cap.
— „N-o să uit.”
Și a plecat.
Dar nu a mers direct spre casă.
S-a oprit la marginea satului și a coborât din mașină.
A privit înapoi.
Bătrânul intrase deja în curte.
Tânărul a stat câteva secunde cu mâinile pe volan.
Apoi a făcut ceva ce nu mai făcuse de ani întregi.
A oprit motorul.
A coborât.
Și a mers pe jos.
A ajuns la casa părinților aproape de apus.
Tatăl lui tăia lemne în curte.
Când l-a văzut, a rămas nemișcat.
— „Ce faci aici?”
Tânărul nu a răspuns.
S-a apropiat și l-a îmbrățișat.
Tatăl a rămas câteva secunde cu mâinile pe lângă corp.
Apoi l-a strâns puternic.
Din prag, mama lui plângea.
— „Am venit acasă”, a spus băiatul.
Mama și-a acoperit gura cu mâna.
— „Pentru cât timp?”
El a zâmbit printre lacrimi.
— „Nu știu.”
A privit către tatăl său.
— „Dar vreau să stau.”
În acea seară au stat toți trei la aceeași masă.
Nu au vorbit despre bani.
Nu au vorbit despre mașini.
Nu au vorbit despre străinătate.
Au vorbit despre lucruri simple.
Despre sat.
Despre copilăria lui.
Despre bunici.
Despre cât de repede trece timpul.
A doua zi dimineață, tânărul a primit un telefon.
Era de la bătrân.
— „Aș vrea să te rog ceva.”
— „Orice.”
— „Am nevoie să duc niște lemne la cimitir.”
Tânărul a zâmbit.
— „Vin eu.”
A ajuns în mai puțin de o oră.
Bătrânul l-a văzut coborând din SUV.
— „Cu mașina asta?”
— „Nu.”
Tânărul a deschis portbagajul.
— „Am cumpărat o remorcă.”
Bătrânul a râs pentru prima dată.
— „Și calul?”
— „Calul dumneavoastră rămâne acasă.”
Au încărcat lemnele împreună.
În timp ce lucrau, bătrânul l-a întrebat:
— „Ți-ai sunat părinții?”
— „Da.”
— „Și?”
— „M-am mutat temporar acasă.”
Bătrânul a zâmbit.
— „Atunci n-ai mers degeaba pe drumul ăsta.”
Tânărul a privit spre șosea.
În urmă cu o zi, acel drum îi provocase nervi.
Acum îi părea cel mai important drum pe care îl făcuse vreodată.
Câteva săptămâni mai târziu, bătrânul a mers la mormântul soției sale.
Tânărul era lângă el.
A pus o floare pe cruce.
Bătrânul l-a privit.
— „Nu trebuia.”
— „Ba da.”
— „De ce?”
Tânărul a răspuns:
— „Pentru că femeia aceasta m-a oprit într-o zi fără să-mi spună niciun cuvânt.”
Bătrânul a zâmbit.
— „Cum?”
— „M-a făcut să mă opresc din alergat.”
A urmat o liniște lungă.
Apoi tânărul a spus:
— „Și cred că asta era lecția pe care trebuia s-o primesc.”
De atunci, de fiecare dată când se întorcea în sat, nu mai trecea nepăsător pe lângă căruțe.
Încetinea.
Saluta.
Uneori chiar oprea și ajuta.
Iar în SUV-ul lui, între acte și obiecte scumpe, păstra ceva ce nu avea nicio valoare financiară:
o fotografie făcută în ziua aceea, cu bătrânul mergând în urma căruței.
Sub fotografie scrisese singur:
„Nu te grăbi atât de tare încât să nu mai vezi oamenii pe lângă care treci.”
Pentru că în ziua aceea nu bătrânul a avut nevoie de ajutorul lui.
El a fost cel care a avut nevoie să fie oprit.