Mihai a rămas nemișcat, ca și cum cineva i-ar fi blocat respirația între două clipe.
Restaurantul continua să existe în jurul lui — farfurii, șoapte, zgomote stinse — dar totul părea departe, ca printr-un geam gros.
Privirea fetiței îl ținea prins acolo.
Ceva din ochii ei îi răscolea o amintire pe care o îngropase de mult.
Chelnerul făcu un pas înainte, dar Mihai ridică ușor palma și îl opri. Nu avea nevoie de nimic din exterior acum.
Doar de adevărul din fața lui.
Se aplecă încet spre copil.
— Unde e mama ta, Isabela?
Fetița inspiră tremurat.
— A murit… acum trei luni.
Vocea i se frânse, dar continuă.
— Mi-a spus înainte… să vă caut. Că sunteți singurul care poate avea grijă de mine.
Cuvintele nu au venit ca o explicație.
Au venit ca o lovitură.
Mihai simți cum i se taie genunchii pentru o fracțiune de secundă. Se agăță de marginea mesei fără să-și dea seama.
Tot ce fusese sigur în viața lui se fisura într-o clipă.
— Hai cu mine, Isabela, spuse el încet.
Nu mai era întrebare.
Era decizie.
Au ieșit din restaurant fără zgomot, dar cu toate privirile lipite de ei. Nimeni nu a intervenit. Nimeni nu a întrebat.
Afară, aerul rece al serii l-a lovit în față, dar nu l-a trezit.
Doar l-a făcut mai conștient.
O ajută să urce în mașină, își scoase haina și i-o puse peste umeri.
— Unde ați stat? întrebă el după câteva secunde.
— La marginea orașului… într-un bloc vechi.
Vocea ei era mică, dar clară.
— Mama lucra când putea. Eu o ajutam… dar apoi s-a îmbolnăvit.
Mihai strânse volanul prea tare.
Pentru prima dată, nu mai știa unde să își pună mâinile, unde să își pună gândurile.
Când au ajuns în fața blocului, totul părea mai mic decât își imaginase.
Urcară scările în tăcere.
În garsonieră mirosea a timp oprit.
Pe o masă mică, o fotografie.
Elena.
Zâmbind.
Mihai se opri brusc.
Aerul i se blocă în piept.
— Elena… șopti el.
Isabela rămase în spatele lui, fără să spună nimic.
— De ce n-ai venit la mine? continuă el, cu vocea spartă.
Nu era reproș.
Era durere.
Fetița își strânse mâinile.
— Mama a spus că nu vrea să vă încurce. Că aveți viața voastră.
Mihai închise ochii.
Pentru câteva secunde, nu mai auzi nimic.
Doar tăcerea unei decizii pe care Elena o luase fără el.
Se întoarse încet spre copil.
Și atunci înțelese că nu mai are nimic de reparat în trecut.
Doar în prezent.
Se așeză în genunchi în fața ei.
— Isabela… de azi înainte nu mai ești singură.
Vocea lui nu mai era a omului de afaceri.
Era a unui om care învăța să trăiască din nou.
Fetița îl privi lung, ca și cum încă îi era frică să creadă.
— Promiteți?
Mihai dădu din cap.
— Promit.
Și o strânse ușor în brațe.
Pentru prima dată după ani întregi, nu mai simți că fuge după viață.
Simți că viața tocmai îl găsise.