Telefonul a rămas câteva secunde în mână, încă fierbinte de la conversație.
„de la zero”, îmi tot răsuna în cap.
Am închis ochii o clipă. Nu din oboseală. Din recunoaștere. Pentru prima dată, nu mai fugeam de viața mea.
Când soneria a sunat, nu am tresărit.
Am deschis ușa calm.
Doi bărbați în costume simple, cu dosare sub braț.
— Bună ziua. Evaluarea pentru bunurile mobile și imobile ale domnului Andrei.
Am dat din cap.
— Intrați.
Au pășit înăuntru și, pentru câteva minute, apartamentul a devenit doar… un spațiu de măsurat, de notat, de calculat. Ca și cum viața mea de până atunci putea fi redusă la cifre pe o foaie.
Am stat lângă fereastră, privind strada.
Un copil râdea din nou jos.
Același sunet ca aseară. Dar acum nu mai părea departe.
Unul dintre evaluatori a tușit ușor.
— Doamnă… mai e ceva de adăugat?
M-am întors spre el.
— Nu. Doar să notați corect.
A dat din cap și a continuat.
Când au terminat, au strâns dosarele și s-au pregătit să plece.
— Rezultatul final îl veți primi în câteva zile, au spus.
— Perfect.
După ce ușa s-a închis, casa a rămas din nou în liniște.
Dar de data asta, liniștea nu mai apăsa.
Am mers încet spre bucătărie, am pus apă la fiert și am deschis sertarul cu lucruri vechi: facturi, contracte, hârtii uitate. Le-am luat pe rând și le-am așezat într-o cutie.
Fără grabă.
Fără furie.
Doar ordine.
La un moment dat, am găsit o fotografie veche. Eu și Andrei. Zâmbeam amândoi, fără să știm cât de ușor se poate schimba totul.
Am privit-o mult timp.
Apoi am pus-o în cutie, deasupra tuturor celorlalte.
Nu ca o rană.
Ca o închidere.
Ceaiul a început să fiarbă. Am turnat în cană și m-am așezat din nou la fereastră.
De data asta nu mai așteptam nimic.
Și tocmai în asta era ceva nou:
pentru prima dată, viața nu mai avea nevoie să mă lovească pentru a merge mai departe.