— La naiba… — a înjurat printre dinți, iar maxilarul i s-a încordat vizibil.
Fără să mai piardă timp, a sunat șeful pazei.
— Vreau imediat locația telefonului lui Popa. Și pregătiți mașina. Plec acum.
Două minute mai târziu, informația a venit clar: Popa nu era la șantier.
Punctul de pe hartă indica altceva — complexul „Lacul Albastru”, la marginea orașului.
Marian Ionescu a închis ochii o secundă, strângând telefonul în palmă.
Apoi s-a ridicat.
— La adresa asta, imediat — i-a spus șoferului.
Mașina a demarat brusc.
În interior, liniștea era grea. Doar ploaia măruntă lovea parbrizul, în timp ce farurile tăiau drumul întunecat.
Pe ecranul telefonului, mesajul rămânea deschis:
„Nu mă pot ridica…”
Pentru prima dată în mult timp, Ionescu nu mai gândea ca un director. Ci ca un om care simțea presiune în piept.
Își amintea de Ana — femeia aceea retrasă, care intrase în birou cu dosarul strâns la piept și cu privirea coborâtă. Se scuza pentru fiecare cuvânt.
Acum era singură. Însărcinată. Blocată.
— Mai repede — a spus scurt.
Mașina a intrat în oraș și a ieșit aproape imediat spre periferie. După câteva minute a oprit brusc în fața unui bloc vechi.
Ionescu a coborât înainte ca motorul să se stingă complet.
A urcat scările două câte două.
Etajul trei.
Apartamentul 12.
A bătut tare.
— Ana!
Niciun răspuns.
A mai bătut o dată, mai puternic.
— ANA!
Un sunet slab, abia perceptibil, a venit din interior.
Atât.
Ionescu a făcut un pas înapoi.
— Dați-vă la o parte — i-a spus șoferului.
Și a izbit ușa cu umărul.
Prima lovitură a crăpat lemnul.
A doua a cedat încuietoarea.
Ușa s-a deschis larg.
Ana era pe podea, în mijlocul holului, palidă, abia conștientă.
— Ajutor… — a șoptit.
Ionescu a fost lângă ea într-o secundă.
— Chemați ambulanța! — a strigat.
Șoferul deja forma numărul.
— Copiii… — a murmurat ea.
— Ești în siguranță acum — a spus el, surprinzător de blând.
Și-a scos haina și i-a sprijinit capul.
— Respiră. Rămâi cu mine.
Ambulanța a sosit rapid.
— Travaliu prematur! — a strigat unul dintre paramedici.
Au ridicat-o pe targă și au ieșit în grabă.
— Dumneavoastră sunteți soțul? — a întrebat unul.
Ionescu a clătinat din cap.
— Nu.
Apoi a adăugat:
— Dar eu sunt responsabil pentru ea.
La spital, orele au trecut greu.
Trei ore de așteptare pe un hol rece.
Telefonul i-a sunat din nou. Mihai Popa.
— Domnule director, am văzut apelul… ce s-a întâmplat?
Ionescu a răspuns fără emoție.
— Soția ta a născut.
Pauză lungă.
— Ce?
— Și dacă nu ajungeam la ea, murea singură în apartament.
Vocea lui a devenit tăioasă.
— Mâine dimineață, la ora nouă, ești la birou.
— Domnule, eu…
— La ora nouă.
A închis.
După un timp, ușa secției s-a deschis.
— Familia pacientei?
Ionescu s-a ridicat.
— Eu.
Doctorul a zâmbit.
— Felicitări. Doi băieți. Sănătoși.
Pentru o clipă, Ionescu a rămas nemișcat.
Apoi, pentru prima dată în acea zi, a zâmbit.
A privit prin geam spre salon.
Ana ținea la piept doi copii mici.
Obosită, dar în viață.
Iar el a înțeles ceva simplu și definitiv:
unele greșeli nu mai pot fi ignorate.
Și unele vieți nu mai pot fi lăsate în mâinile oamenilor greșiți.