Andrei a rămas câteva secunde cu ochii închiși, ca și cum își căuta cuvintele într-un loc adânc și dureros.
Când i-a deschis din nou, privirea lui nu mai era doar obosită, ci încărcată de ani întregi pierduți.
— Nu știam cine sunt… — a spus încet. — M-am trezit într-un spital din Constanța.
Elena și Mircea au încremenit, fără să îndrăznească să respire.
— Doctorii au zis că am fost găsit lângă o mașină făcută praf. Nu aveam nimic la mine. Nici acte. Nici telefon. Nimic.
Mircea a strâns din maxilar.
— Nimic?
Andrei a clătinat ușor din cap.
— Absolut nimic. Ca și cum aș fi fost șters.
Vântul a trecut printre crucile albe, ridicând frunze uscate de pe alei.
— Am stat în spital luni întregi. Fără memorie. Fără nume. Fără trecut. Medicii spuneau că îmi pot reveni… dar nu s-a întâmplat.
Elena își ștergea lacrimile în tăcere.
— Când m-au externat, nu aveam unde să merg. Nici bani. Nici identitate.
Vocea i s-a frânt puțin.
— Am ajuns pe stradă.
Cuvintele au căzut greu, apăsător.
— Dormeam prin gări, pe unde apucam. Adăposturi. Uneori mâncam doar ce primeam de la oameni străini.
Mircea simțea cum i se strânge pieptul.
— Și apoi… acum câteva săptămâni… am văzut un copil cu o jucărie.
A făcut o pauză.
— Și ceva s-a aprins în mine. Un singur cuvânt: „mașină”.
Elena a izbucnit în plâns fără să mai poată controla.
— După asta au început să vină imagini. Curtea. Cireșul. Medalionul.
Mircea a ridicat brusc privirea.
— Medalionul…
Andrei și-a deschis ușor cămașa ruptă.
De acolo a scos un lanț vechi, iar la capăt strălucea metalul greu, mat.
Tungsten.
Elena a scos un sunet sugrumat.
— E al lui…
Mircea a luat medalionul cu mâini tremurânde. L-a deschis.
Gravura era acolo, intactă:
„Pentru totdeauna eroul meu.”
Pentru o clipă, totul s-a rupt în el.
Un bărbat puternic, obișnuit să nu arate slăbiciune, s-a prăbușit emoțional. Lacrimile i-au venit fără oprire.
Și apoi, fără să mai spună nimic, l-a tras pe Andrei într-o îmbrățișare strânsă.
Elena s-a apropiat și i-a cuprins pe amândoi, tremurând.
— Nu contează nimic altceva… — a șoptit printre lacrimi. — Ești copilul meu.
Cimitirul a rămas martor tăcut, iar vântul părea că se liniștise și el.
Paznicul, de la distanță, și-a întors privirea discret, emoționat.
Mircea s-a desprins primul, cu respirația încă grea.
— Gata. De azi înainte nu mai ești pierdut.
S-a întors spre paznic.
— Mașina. Acum.
Apoi spre Andrei:
— Mergem acasă.
Andrei a clipit, ca și cum cuvântul îi era străin.
— Acasă…
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Da… acasă.
Două luni mai târziu, viața lor începuse să se reașeze. Medicii din București îl ajutaseră pe Andrei să meargă din nou, pas cu pas. Cicatricile rămăseseră, dar nimeni nu le mai vedea ca pe o pierdere.
Într-o dimineață liniștită, cei trei s-au întors la cimitir.
Dar nu pentru durere.
Au stat pe o bancă, sub teii bătrâni, fără lacrimi și fără frică.
Și pentru prima dată după cinci ani de întuneric…
au plecat împreună, spre un adevăr care încă nu era pe deplin spus.