Când s-au terminat genericele, am rămas câteva clipe privind-o pe Elena.
Ea nu se uita la mine.
Privirea îi era așezată pe Andrei, dar nu în sensul obișnuit al cuiva care observă un copil. Era ceva mai adânc acolo — o blândețe amestecată cu o oboseală greu de definit, ca și cum zâmbea fără să-i mai ajungă complet până la suflet.
— Ar trebui să plec, a spus ea încet.
— E târziu. Și drumul până la București îți ia cel puțin o oră.
A dat ușor din cap.
— Mă descurc.
— Elena… canapeaua se întinde. Știi unde sunt păturile. Nu are rost să conduci noaptea, mai ales dacă mâine trebuie să fii aici devreme.
S-a uitat la mine o secundă mai lung decât mă așteptam.
— Bine, a spus în cele din urmă. Mulțumesc.
L-am dus pe Andrei în cameră și l-am culcat.
Apoi am pregătit canapeaua fără să fac din asta un gest important. Doar o pătură, o pernă, ceva firesc.
I-am lăsat lumina de veghe aprinsă pe hol.
Ne-am spus noapte bună simplu, fără complicații.
Eu am intrat în dormitor și am rămas întins, privind tavanul în întuneric, până când somnul m-a prins fără să-mi dau seama.
PARTEA A TREIA: DUPĂ MIEZUL NOPȚII
M-am trezit la 00:40.
Nu era nimic neobișnuit.
De când se născuse Andrei, somnul meu devenise fragil, atent, mereu pregătit pentru orice zgomot mic din casă.
Am rămas nemișcat câteva secunde.
Liniște.
Dar nu liniștea obișnuită a unei case adormite.
Era ceva mai dens.
Mai apăsător.
Și apoi am auzit.
Un sunet abia perceptibil din sufragerie.
Nu televizorul.
Nu pași.
O voce.
M-am ridicat încet și am deschis ușa dormitorului doar cât să pot auzi mai clar.
Lumina era stinsă.
Dar Elena vorbea la telefon.
Foarte încet.
— Nu pot… nu acum, a spus ea.
Pauză.
— Ți-am spus, sunt aici doar pentru Andrei.
Tăcere.
Apoi vocea ei a devenit mai fermă:
— Nu vreau banii.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nu vreau nimic de la tine, a repetat ea, mai apăsat.
Respirația ei tremura.
N-am vrut să ascult. N-am vrut să trag concluzii din bucăți de conversație.
Dar nu m-am întors.
— Nu mă mai suna, a spus în final. E terminat.
Telefonul s-a închis.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Apoi am auzit ceva ce nu era destinat nimănui.
Plângea.
Încet.
Controlat.
Ca și cum încerca să nu existe nici măcar zgomotul durerii.
Am rămas în ușă încă un moment, apoi am ieșit.
Elena era pe canapea, aplecată în față, cu fața în palme.
Când m-a văzut, și-a șters repede ochii.
— Te-am trezit?
— Cine era? am întrebat.
A ezitat.
Mult.
Apoi a lăsat umerii în jos.
— Tatăl meu.
Nu mă așteptam la asta.
— Ce s-a întâmplat?
A privit în jos.
— Firma lui are datorii. Mari. A făcut niște împrumuturi… niște probleme vechi… și acum totul s-a strâns.
Am tăcut.
— Și vrea să te implici?
A râs scurt, fără bucurie.
— Vrea să plătesc eu. Aproape 90.000 de lei.
Am rămas nemișcat.
— Nu am suma asta, Mihai… nici pe aproape.
Tăcerea a devenit grea între noi.
După câteva secunde, am întrebat ceva ce nu plănuisem:
— De ce ai venit, de fapt?
A ridicat privirea.
Ochii îi erau roșii.
— Pentru că nu mai aveam unde să merg.
A fost sincer.
Prea sincer.
— Nu pentru bani, a adăugat repede. N-aș face asta.
Și atunci am înțeles.
Nu fugise spre ceva.
Fugise din ceva.
Și, cumva, ajunsese aici.
Am stat jos, în fața ei.
— Mâine mergem la bancă.
— Nu pot accepta asta.
— Nu e pentru el, am spus. E pentru tine.
A tăcut mult.
Apoi a început să plângă din nou.
De data asta fără să se mai ascundă.
Dimineața a venit cu o normalitate ciudată.
Andrei a apărut în bucătărie în pijamale și a întrebat dacă facem clătite.
Elena a râs.
Simplu.
Natural.
Și pentru prima dată în mult timp, râsul acela nu mi-a mai lăsat gol în piept.
Am făcut clătite.
Am stat la masă.
Am vorbit despre lucruri mici, fără greutate: școală, desene, planuri de duminică.
Pentru câteva ore, viața nu a mai fost complicată.
A fost doar viață.
Pe drumul spre bancă, Elena privea pe geam.
— Știi… a spus încet, banii nu sunt ce m-a speriat cel mai tare.
— Atunci ce?
S-a întors spre mine.
— Că, dacă totul se prăbușește… nu mai am unde să simt că aparțin.
Am tăcut o clipă.
Apoi am spus:
— Elena…
— Da?
— Casa asta nu a fost niciodată doar pentru un singur om.
A întins mâna și mi-a atins ușor degetele.
Pentru o secundă.
Atât.
Dar suficient.
Și atunci am știut.
Zidul pe care îl ținusem în picioare doi ani nu se mai opunea.
Începuse să cadă.
Și, în loc de frică…
era liniște.