În momentul acela, întreaga sală a rămas nemișcată.
Membrii comisiei se priveau între ei, complet derutați. Eu nu mai auzeam nimic din ce se spunea în jur. Parcă toată încăperea se strânsese într-un singur punct: vocea lui.
Acea voce.
Am ridicat privirea mai atent.
Felul în care își înclina ușor capul. Zâmbetul acela abia vizibil, pe o singură parte. Privirea calmă, sigură, care avea darul de a te face să spui adevărul fără să vrei.
Un fior rece mi-a trecut prin spate.
— Andrei…? am șoptit, fără să-mi dau seama.
Un murmur a traversat sala.
Directorul general a făcut un pas înainte, iar pe chipul lui a apărut un zâmbet scurt, aproape nostalgic.
— Deci îți amintești.
Nu mai puteam respira normal.
— Tu… tu ești Andrei? am întrebat din nou, mai încet.
El a zâmbit relaxat.
— În carne și oase.
Membrii comisiei au rămas complet nedumeriți.
— Domnule director… o cunoașteți pe candidată? a întrebat unul dintre ei.
Andrei s-a întors spre ei cu calm.
— Din păcate pentru ea… o cunosc de când avea șapte ani și îmi spunea că o să se mărite cu mine.
Câteva zâmbete au izbucnit în sală.
Eu mi-am ascuns fața pentru o secundă, simțind cum mi se încălzesc obrajii.
— Haideți să continuăm interviul, a spus el liniștit, așezându-se la loc.
Dar ochii lui au rămas pe mine.
Nu mai erau oficiali. Erau altceva. Mai calzi. Mai personali.
Interviul a continuat, dar eu eram în altă lume. Răspundeam automat, fără să-mi mai simt emoțiile clar.
Când s-a terminat, unul dintre evaluatori a închis dosarul.
— Mulțumim, vă vom anunța rezultatul.
M-am ridicat încet.
Când am ajuns la ușă, vocea lui Andrei m-a oprit.
— Rămâi puțin.
Sala s-a golit treptat, până am rămas doar noi doi.
Tăcerea dintre noi nu era incomodă. Era încărcată de amintiri.
El m-a privit câteva secunde fără să spună nimic.
— Ai crescut, a spus în cele din urmă.
Am zâmbit ușor.
— Era inevitabil.
El a zâmbit la rândul lui.
— Îți mai amintești ce mi-ai spus când aveai șapte ani?
Am oftat.
— Din păcate… da.
— Eu nu am uitat.
Am ridicat privirea surprinsă.
— Serios?
— Foarte.
S-a ridicat și a făcut câțiva pași spre mine.
— Când am plecat din cartier, tu plângeai la poartă. Te-am văzut de la distanță.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— În ziua aceea mi-am promis ceva, a continuat el.
— Ce?
El a zâmbit ușor.
— Dacă fetița aceea chiar va deveni omul pe care îl simțeam că va deveni… atunci într-o zi ne vom revedea.
Tăcere.
Respirația mi s-a oprit pentru o clipă.
— Și ai devenit director general… am spus încet.
— Cu multă muncă.
A făcut o pauză scurtă.
— Iar tu ai ajuns aici.
Ne-am privit câteva secunde fără să mai spunem nimic.
Apoi el a continuat calm:
— Apropo, ai trecut interviul.
Am clipit.
— Poftim?
— Ești angajată.
Am râs scurt, neîncrezătoare.
— Serios?
— Serios.
Apoi s-a apropiat puțin.
— Dar mai e ceva.
Inima mi-a tresărit.
— Ce?
El a zâmbit exact ca în copilărie.
— Răspunsul la întrebarea ta.
Am simțit cum mi se înroșesc obrajii.
— Andrei…
— Da?
— Cred că mai am nevoie de timp.
El a râs încet.
— Așa ai spus și când aveai șapte ani.
Și pentru prima dată în tot interviul, am râs amândoi cu adevărat.
Iar atunci am înțeles ceva simplu.
Că unele întâlniri nu sunt întâmplătoare.
Sunt doar amânate până când devii omul care le poate înțelege.