În interiorul avionului, Andrei rămăsese așezat, aproape nemișcat, urmărind-o pe Maria cum se strecura cu grijă printre rânduri, purtând-o pe Sofia, care adormise liniștită pe umărul ei.
Încă îi era greu să proceseze ce se întâmplase.
Cu puțin timp înainte, avea impresia că toți ochii din cabină îl cântăreau, că fiecare șoaptă tăcută îl judeca pentru felul în care își gestiona copilul.
Acum însă…
Fetița lui respira liniștit, cufundată în somn.
În piept i s-a așezat o căldură neașteptată, liniștitoare.
— Vă mulțumesc… a murmurat el când Maria s-a întors în dreptul lui.
Ea i-a răspuns cu un zâmbet firesc, fără efort.
— Știu exact cum e.
— Și copilul dumneavoastră făcea la fel?
Maria a lăsat un mic râs să-i scape.
— De multe ori. Mai ales în mijloacele de transport, când oamenii veneau obosiți și nu mai aveau răbdare.
S-a oprit lângă scaunul lui.
— Câți ani are micuța?
— Opt luni.
— E o etapă dificilă, mai ales într-un zbor.
Andrei a încuviințat ușor.
— E prima noastră călătorie cu avionul.
Maria l-a privit cu atenție, apoi a întrebat:
— Te întorci acasă?
El a ezitat o clipă înainte să răspundă.
— Mă mut la Cluj. Acolo locuiește sora mea.
Apoi a adăugat, mai încet:
— Soția mea a murit acum jumătate de an.
Pentru câteva clipe, Maria a rămas tăcută.
Privirea ei s-a schimbat, devenind mai blândă, mai profundă.
— Îmi pare rău… a spus ea sincer.
Andrei și-a trecut mâna peste ochi.
— De atunci încerc doar să nu greșesc în plus.
Maria și-a mutat privirea spre copilul care dormea liniștit.
— Faptul că ești aici, cu ea, spune deja totul. Ești un tată bun.
Cuvintele ei au avut un impact neașteptat, mai puternic decât toate privirile critice de mai devreme.
Pentru prima dată după mult timp, cineva nu îl corecta, nu îl judeca.
Îl valida.
O însoțitoare de bord s-a apropiat discret.
— Este totul în regulă aici?
Maria a dat din cap ușor.
— Da, acum e liniște.
Femeia s-a uitat la copilul adormit și a zâmbit.
— Foarte frumos.
Mai în spate, atmosfera se schimbase complet. Pasagerii care înainte comentaseră acum evitau privirile, unii chiar dădeau din cap în semn de respect.
— Respect, a spus cineva încet.
După aproape un sfert de oră, Maria s-a întors și i-a așezat ușor fetița în brațe.
— Cred că poți să o ții acum.
Andrei a luat-o cu grijă, ca și cum ar fi fost cel mai fragil lucru din lume.
Sofia nu s-a trezit.
El a privit-o câteva secunde în tăcere.
— Nu știu cum să vă mulțumesc… a spus sincer.
Maria a ridicat din umeri.
— Părinții se mai sprijină între ei. Asta e tot.
— Poate vă invit la o cafea când aterizăm?
Ea a zâmbit.
— Accept.
Avionul a început coborârea lină spre destinație.
După aterizare, pasagerii s-au ridicat grăbiți, căutându-și bagajele.
Când Andrei a ieșit pe culoar cu Sofia în brațe, câțiva oameni i-au zâmbit acum, iar tensiunea de dinainte dispăruse complet.
Chiar și femeia care fusese nemulțumită la început i-a spus:
— E un copil foarte drăguț.
El a răspuns politicos, cu un mic gest din cap.
La ieșirea din aeroport, s-au oprit lângă ușile glisante.
— Îți mulțumesc din nou — a spus Andrei.
Maria a scos un bilețel și a notat rapid un număr de telefon.
— Dacă vreodată ai nevoie de un sfat de la cineva care a trecut prin asta… sună-mă.
El a zâmbit ușor.
— O să țin minte.
Maria și-a văzut de drum spre taxiuri.
Andrei a rămas o clipă pe loc, urmărind-o cum se pierde în mulțime.
Apoi și-a coborât privirea spre fiica lui, care dormea încă liniștită.
Pentru prima oară după pierderea soției sale, nu mai simțea doar gol.
Simțea că drumul înainte, oricât de greu, era posibil.