Alexandru a rămas nemișcat în cadrul ușii, ca și cum nu voia să rupă ceva fragil prin simpla lui prezență.
Din interior veneau hohote de râs, amestecate cu strigăte copilărești și zgomot de perne aruncate pe jos.
Adrian râdea cu poftă, iar Luca se arunca repetat pe „pista de aterizare”, așa cum botezase Maria burtica ei ușor rotunjită.
— Atenție, aterizare forțată! a anunțat ea, prefăcându-se că e lovită.
Copilul s-a prăbușit teatral, iar Maria a făcut un „buf” exagerat, ca și cum ar fi fost doborâtă de o explozie invizibilă.
Râsul gemenilor a umplut camera.
Pentru Alexandru, acel sunet a fost ca o fisură în zidul pe care îl construise în jurul lui.
Nu mai era liniștea aceea rigidă din casă.
Nu mai era acel „prea perfect” care, de fapt, nu trăia.
A făcut un pas în interior.
Podeaua a scos un scârțâit ușor.
Maria s-a oprit brusc și și-a ridicat privirea.
Când l-a văzut, expresia i s-a schimbat imediat.
— Domnule… Ionescu?
Copiii s-au întors curioși.
Luca a exclamat fericit:
— Tati!
Și a pornit spre el fără ezitare, cu pași mici și grăbiți.
Adrian l-a urmat imediat, ca o umbră.
În câteva secunde, două mânuțe îi agățau pantalonii.
Alexandru a încremenit.
Era o senzație pe care nu o mai trăise de mult: ceva cald, brusc, care îi traversa pieptul fără avertisment.
Maria s-a ridicat repede, ușor stânjenită.
— Îmi pare rău… noi doar ne jucam. O să strâng imediat.
Vocea ei era precaută, ca și cum aștepta o explozie.
Alexandru a privit camera.
Jucării împrăștiate.
Pături transformate în „cetate”.
Perne peste tot.
Altădată ar fi cerut ordine imediat.
Acum însă nu vedea dezordine.
Vedea copilărie.
Luca îi râdea în brațe, trăgându-l de mânecă.
— Avion! avion!
Maria a oftat ușor.
— Le-am spus că jocul e „Zborul spre nori”…
Alexandru a tăcut câteva secunde.
Apoi, fără avertisment, s-a aplecat și i-a ridicat pe rând.
Mai întâi pe Luca.
Apoi pe Adrian.
Copiii au izbucnit în râs, lipindu-se de el.
Maria a rămas fără reacție.
Pentru câteva clipe, Alexandru s-a mișcat printre ei ca și cum ar fi fost parte din joc: ridica, cobora, făcea zgomote de motor, imitând un avion care decolează.
— Vuuum… decolare!
Gemenii țipau de bucurie.
Și atunci, ceva în el s-a relaxat.
Nu mai era tatăl care trebuia să controleze tot.
Era pur și simplu tată.
I-a lăsat jos încet și s-a uitat la Maria.
Ea părea pregătită pentru critică.
Pentru distanță.
Pentru acea versiune a lui pe care o cunoștea deja prea bine.
— Domnule Ionescu… dacă am greșit ceva, pot să…
— Nu ai greșit, a întrerupt-o el calm.
Maria a clipit.
— Dar casa…
Alexandru a privit în jur din nou.
De data asta, diferit.
Și-a amintit ceva.
Râsul soției lui.
Cum spunea că o casă fără zgomot de copii nu e o casă, ci doar un decor scump.
A inspirat adânc.
— Cum îi spuneți jocului ăsta?
Maria a ezitat.
— „Castelul Păturii”… a spus băieții.
Un zâmbet mic, aproape uitat, i-a apărut pe față lui Alexandru.
— Atunci îl extindem.
Maria a rămas blocată o secundă.
— Poftim?
El și-a scos sacoul și l-a aruncat pe un scaun.
Apoi s-a aplecat și a ridicat o pernă de pe jos.
— Un castel nu poate fi mic, a spus simplu.
În clipa următoare, a început să construiască alături de ei.
Adrian a aplaudat.
Luca a țipat de încântare.
Camera, care altădată părea rece și perfect ordonată, a devenit brusc un haos plin de viață.
Maria a zâmbit fără să-și dea seama.
În prag, doamna Dobre s-a oprit și a privit scena în tăcere.
După câteva secunde, a șoptit:
— Așa ar fi trebuit să fie mereu.
Și pentru prima dată după mult timp, în casa aceea nu mai domnea perfecțiunea.
Ci copilăria.