Sunetul bastonului a răsunat puternic în încăpere, oprind dintr-o dată orice murmur sau mișcare.
Toate privirile s-au întors spre bătrâna care stătea dreaptă, sprijinită în el, cu o autoritate pe care nu trebuia să o demonstreze.
Camelia a încremenit, iar în câteva clipe siguranța de pe chipul ei s-a risipit.
— Andrei, explică-mi ce se întâmplă aici, a spus bunica Tereza, calm, dar fără loc de întors.
În sală domnea o liniște apăsătoare. Doar respirația sacadată a ospătarului se auzea. Mihai stătea nemișcat, cu umerii ușor strânși, încercând să nu atragă și mai mult atenția. Era tânăr, obosit, dar vizibil speriat — genul de om pentru care un astfel de loc nu era decât o șansă de a merge mai departe.
Camelia și-a revenit prima.
— Bunico, băiatul ăsta a distrus rochia mea! Știi cât valorează? a spus ea, ridicând vocea.
Un freamăt ușor a trecut prin invitați.
Atunci Evelina a intervenit, fără grabă.
— Nu el este vinovat. Paharul a fost împins din greșeală de la masă. El doar încerca să evite un accident mai mare.
Camelia s-a întors brusc spre ea, iritată.
— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala!
Dar bătrâna a ridicat mâna, iar liniștea s-a reinstalat instant.
— Mihai, spune ce s-a întâmplat, a cerut ea.
Băiatul a ezitat, apoi a vorbit cu glas scăzut:
— Eu doar serveam… nu am vrut să supăr pe nimeni.
În acel moment, un invitat s-a foit stânjenit și a recunoscut, aproape șoptit, că el fusese cel care atinsese paharul.
Privirile s-au întors spre el, iar adevărul a devenit imposibil de ignorat.
Camelia nu mai avea nimic de spus.
Bunica Tereza l-a privit pe Andrei lung.
— Asta e alegerea ta? a întrebat simplu.
Întrebarea a cântărit mai mult decât orice reproș.
Andrei a rămas câteva clipe nemișcat. Până atunci își justificase logodnica, îi ignorase reacțiile, le pusese pe seama caracterului puternic. Dar acum vedea clar: aroganță, lipsă de respect și dispreț față de oameni.
Și, în contrast, vedea bunătatea unui băiat care doar muncea și curajul unei fete care spusese adevărul fără să aibă nimic de câștigat.
A făcut un pas înainte.
— Camelia, trebuie să-ți ceri scuze.
Sala a amuțit din nou.
— Glumești? a murmurat ea.
— Nu. Lui Mihai. Și Evelinei.
Tonul lui nu era ridicat, dar era definitiv.
Camelia a privit în jur, căutând sprijin. Nu a găsit decât fețe reci.
— Serios? Pentru niște angajați? a spus ea cu dispreț.
Andrei a clătinat din cap.
— Nu pentru ei. Pentru ceea ce ai arătat că ești.
Cuvintele au tăiat orice punte între ei.
Fără să mai spună nimic, Camelia și-a luat geanta și a plecat. Pașii ei răsunau grăbiți pe podea, până când ușa s-a închis în urma ei.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a mișcat.
Apoi bunica Tereza a zâmbit discret.
— Acum putem merge mai departe.
Atmosfera s-a destins treptat. Muzica a reînceput, timid la început.
Andrei s-a apropiat de Mihai.
— Vino mâine la mine. Vreau să vedem cum te pot ajuta mai departe.
Băiatul a dat din cap, cu ochii umezi.
Apoi Andrei s-a întors spre Evelina.
— Ai făcut ce trebuia. Rămâi.
Ea a zâmbit, ușor, dar sigur.
Seara aceea nu mai era despre lux sau aparențe.
Ci despre o alegere făcută la timp.
Și despre un adevăr care, odată rostit, nu mai putea fi ascuns.