Am realizat abia atunci că ceea ce părea un sfârșit era, de fapt, începutul meu adevărat.
— Sunt originale.
Cuvintele au rămas suspendate în aer, iar pentru câteva secunde n-am mai auzit nimic în jur. Doar respirația mea, sacadată.
— Toate? am întrebat, aproape fără voce.
— Majoritatea. Două sunt reproduceri, dar restul… Oana, vorbim de o colecție care trece lejer de trei milioane de lei.
Am închis ochii.
Mi-am amintit râsul lui Andrei, ironic, superior. „De unde o să scoți bani?”
Răspunsul era acum clar.
Din ceea ce ignorase.
Din ceea ce disprețuise.
Din casa mea.
Cu ajutorul Marinei, am luat legătura cu o casă de licitații din București. Specialiștii au venit până în Poieni, au analizat fiecare lucrare, au făcut fotografii, au discutat între ei în șoaptă.
Pentru prima dată, locul pe care el îl numise „un muzeu inutil” devenea valoros în ochii altora.
În ziua licitației, am intrat în sală cu pași mici și emoții mari. Nu aveam nevoie de haine extravagante. Rochia mea simplă era suficientă.
Primul tablou s-a vândut rapid, peste estimări.
Al doilea a urcat și mai sus.
La al treilea, deja nu mai simțeam podeaua sub picioare.
Licitațiile au continuat, iar sumele creșteau constant. Zeci de mii. Sute de mii. Apoi milioane.
Când totul s-a terminat, totalul depășise patru milioane de lei.
Am ieșit afară și am plâns.
Nu pentru bani.
Pentru mine.
Pentru femeia care, cu puțin timp în urmă, își ținea respirația într-o relație în care nu mai exista.
Banii nu mi-au schimbat viața peste noapte.
Dar mi-au oferit libertatea să o reconstruiesc.
Am terminat casa din Poieni, nu ca pe un proiect grăbit, ci ca pe ceva făcut cu grijă. Am păstrat fiecare detaliu care conta.
Apoi am transformat-o într-o pensiune mică, cu suflet. Am numit-o „La Oana”.
Vara, curtea se umple de copii din sat. Desenează, râd, învață. Fără taxe. Fără condiții.
Am angajat oameni din zonă. Am pus bani deoparte. Mi-am luat o mașină simplă, fără datorii.
Viața mea nu a devenit luxoasă.
A devenit a mea.
După aproape un an, l-am întâlnit pe Andrei, întâmplător, într-o cafenea.
Părea schimbat. Mai obosit. Mai mic.
— Am auzit de tablouri, a spus.
Am dat din cap.
— Da. Casa s-a dovedit valoroasă.
A vrut să mai spună ceva, dar nu a reușit.
Nu mai era nimic de spus.
Am plecat prima.
Afară, aerul mirosea a ploaie caldă.
Am pornit spre Poieni, spre liniștea mea.
Și am înțeles, în sfârșit, ceva simplu:
nu pierdusem nimic important.
Doar scăpasem de ceea ce nu era niciodată al meu.