Maxilarul i s-a încleștat în clipa în care a realizat unde se află Popa.
Fără să mai piardă timp, Marian Ionescu a dat ordine scurte, precise, apoi a urcat în mașină. Pe ecranul telefonului, mesajul rămânea deschis ca o rană:
„Nu mă pot ridica…”
În timp ce mașina gonea prin ploaia măruntă, gândurile i se adunau într-un mod pe care nu-l mai trăise de ani. Nu era doar furie. Era ceva mai greu. O responsabilitate pe care nu o putea ignora.
Își amintea femeia tăcută care venise la birou, mereu atentă să nu deranjeze. Și acum era singură. Cu doi copii pe drum.
— Mai repede, a spus scurt.
Au ajuns în fața blocului vechi în câteva minute. A coborât înainte ca mașina să se oprească complet și a urcat scările în grabă.
Etajul trei.
A bătut puternic.
— Ana!
Nimic.
A bătut din nou, mai tare.
— ANA!
Un sunet slab, abia auzit, i-a răspuns din interior.
A fost suficient.
A lovit ușa o dată, apoi încă o dată, până când zăvorul a cedat.
Ușa s-a deschis.
Ana era pe podea, palidă, abia conștientă.
— Ajutor… a șoptit.
Ionescu s-a aplecat imediat lângă ea.
— Ambulanța! a strigat.
A încercat să o stabilizeze, vorbindu-i calm, cu o voce pe care nici el nu o recunoștea.
— Ești bine. Rămâi cu mine.
Câteva minute mai târziu, paramedicii erau deja acolo.
— Travaliu prematur, au spus rapid.
Au dus-o pe targă.
— Sunteți soțul?
— Nu, a răspuns el. Dar mă ocup eu.
La spital, orele au trecut greu.
Ionescu nu a plecat.
A rămas pe coridor, privind în gol, așteptând.
Telefonul a sunat.
Era Mihai.
Vocea lui era liniștită, ca și cum nimic nu se întâmplase.
— Domnule director, ați sunat?
— Da.
O pauză.
— Soția ta a născut.
Tăcere.
— Cum adică…?
— Dacă nu ajungeam la timp, situația era mult mai gravă.
Tonul lui s-a răcit complet.
— Mâine, la ora nouă, ești la mine în birou.
A închis fără alte explicații.
După încă puțin timp, un medic a ieșit.
— Aparținătorul?
Ionescu s-a ridicat imediat.
— Eu.
— Totul a decurs bine. Sunt doi băieți sănătoși.
Pentru prima dată în acea zi, tensiunea din el s-a risipit.
A privit prin geam.
Ana ținea copiii la piept, epuizată, dar liniștită.
În acel moment, a înțeles că unele lucruri nu pot fi ignorate, indiferent de funcție sau reguli.
A doua zi, decizia a fost simplă și definitivă.
Mihai Popa nu mai făcea parte din companie.
Pentru că unele responsabilități nu se negociază, iar nepăsarea are, întotdeauna, un preț.