Elena simțea că nu își mai recunoaște propria mamă. Femeia din fața ei avea chipul Vioricăi, dar privirea aceea rece și liniștea cu care vorbea îi dădeau fiori.
— Acum nu mai aveți de ce să vă temeți, — a spus Viorica fără emoție. — Tot ce am făcut a fost pentru voi.
Elena s-a retras instinctiv câțiva pași. Încă simțea mirosul de pământ umed și întunericul acela sufocant în care fusese ținută împreună cu băieții ei.
— Pentru noi? Era să murim acolo! Copiii mei au fost îngropați ca niște cadavre! Cum poți spune că asta înseamnă salvare?
Viorica nu a răspuns imediat. A făcut doar un semn discret, iar unul dintre bărbații aflați în cameră s-a apropiat și a pus un pahar cu apă pe masă.
— Calmează-te și ascultă-mă, — a spus ea încet. — Nu înțelegi încă pericolul din care v-am scos.
Elena a împins paharul, iar apa s-a împrăștiat pe podea.
— Unde sunt copiii mei?
— Sunt în siguranță. Dorm. Nimeni nu le va face rău dacă faci exact ce îți spun.
Vocea mamei sale era atât de liniștită, încât devenea înfricoșătoare. Elena simțea că realitatea i se destramă sub picioare.
— De ce ai făcut asta? — a întrebat printre lacrimi. — Cum ai putut să ne supui unui asemenea coșmar?
Viorica și-a coborât privirea pentru câteva secunde.
— Pentru că nu mai aveam altă soluție. Oamenii aceia urmau să vă distrugă. Datoriile crescuseră, amenințările deveniseră tot mai grave. Nu voiau doar bani. Voiau tot. Casa, copiii, viața voastră. Dacă lumea crede că ați murit, nimeni nu vă va mai căuta.
Elena a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
— Tu ai pus totul la cale… înmormântarea, dispariția noastră…?
— A fost singura cale să vă scap.
— Nu! — a izbucnit Elena. — Asta nu e salvare, e nebunie!
Pentru prima dată, expresia Vioricăi s-a întărit.
— Poate că am mers prea departe. Dar eu sunt mama ta. Și am făcut ce trebuia.
Elena și-a dus mâinile la față. Se gândea la cei care îi plângeau, la casa rămasă goală și la viața pe care o pierduse într-o singură noapte. Mai presus de toate, se gândea la băieții ei și la trauma prin care trecuseră.
— Nu pot să trăiesc ascunzându-mă pentru totdeauna, — a șoptit ea.
Viorica s-a apropiat și i-a prins ușor obrajii între palme.
— Dacă pleci și te găsesc, nu o să mai existe a doua șansă.
În clipa aceea, ușa s-a deschis brusc.
— Mamă!
Mihai și Matei au alergat spre ea, iar Elena i-a strâns imediat la piept. Le simțea inimile bătând, respirația grăbită și căldura trupurilor mici. Atunci a înțeles că nu mai avea voie să cedeze fricii.
S-a ridicat încet, ținându-i pe amândoi de mâini.
— Nimeni nu va decide pentru noi cum trebuie să trăim, — a spus hotărâtă.
Viorica a rămas surprinsă de schimbarea din glasul fiicei sale.
Elena nu a mai așteptat. A tras copiii spre ușă și a fugit. Unul dintre bărbați a încercat să o oprească, dar ea a apucat o vază grea de pe masă și a lovit cu disperarea unui om care nu mai avea nimic de pierdut.
Au ieșit în curte și au început să alerge prin noroiul rece al nopții. Copiii plângeau, dar nu s-au oprit nicio clipă.
La marginea drumului, un camion încetinea înainte de curbă. Elena a făcut semn disperată.
Șoferul a frânat și a coborât geamul.
— Ce s-a întâmplat?
Elena și-a strâns copiii lângă ea.
— Vă rog… duceți-ne departe de aici.
Omul s-a uitat la chipurile lor speriate și nu a mai pus întrebări. Le-a deschis portiera.
Când camionul a pornit din nou, satul și casa aceea au rămas în urmă, înghițite de întuneric.
Spre dimineață, primele raze ale soarelui au pătruns prin parbriz. Mihai și Matei adormiseră sprijiniți de ea, iar Elena privea răsăritul cu ochii obosiți, dar plini de hotărâre.
Nu știa unde vor ajunge și nici cum își vor reconstrui viața. Știa doar că sunt împreună.
Iar uneori, când pierzi tot ce ai avut, exact asta devine cel mai important lucru din lume.