Elena pășea cu grijă printre copacii înalți, ținând strâns în buzunar harta veche pe care i-o dăduse Gheorghe. Pădurea devenea tot mai deasă, iar liniștea dintre copaci avea ceva apăsător. Din când în când, vântul mișca ramurile și părea că pădurea murmură lucruri pe care ea nu le putea înțelege.
Drumul aproape dispăruse. Tufișurile îi zgâriau picioarele, iar frunzele umede îi încetineau pașii. Începuse deja să creadă că bătrânul își pierduse mințile, când a zărit ceva neobișnuit printre rădăcini și mușchi.
O ușă veche de lemn, ascunsă în pământ.
A rămas pe loc, privind-o fără să clipească.
—Nu se poate… —a murmurat.
Locul părea abandonat de ani întregi. Jumătate din ușă era acoperită de pământ și frunze uscate, iar natura înghițise aproape totul în jur.
Totuși, ceva o împingea să meargă mai departe.
A dat crengile la o parte și a tras încet de mâner. Ușa s-a deschis cu un scârțâit lung, iar de dedesubt au apărut niște trepte care coborau în întuneric.
Cu inima strânsă, Elena a aprins lampa cu ulei pe care o avea în rucsac și a început să coboare.
Aerul de jos era rece, însă surprinzător de curat. Nu mirosea a umezeală sau a loc părăsit. Când a ajuns la capătul treptelor, s-a oprit uimită.
Încăperea era simplă, dar bine construită. Exista o masă din lemn masiv, un pat îngust, rafturi săpate în pereți și chiar o sobă mică într-un colț. Totul era acoperit de un strat fin de praf, însă nimic nu părea distrus.
—Cine ar construi așa ceva aici? —a șoptit.
Și-a lăsat rucsacul jos și a început să privească mai atent în jur. A descoperit o cămară mică și câteva dulapuri vechi. În capătul coridorului îngust se afla însă o altă ușă.
Elena s-a încruntat.
Gheorghe nu pomenise nimic despre o a doua cameră.
S-a apropiat încet și a apăsat clanța.
Ușa s-a deschis fără zgomot.
Elena a rămas fără aer.
Camera era luminată.
O lampă veche ardea liniștit pe o masă, ca și cum cineva fusese acolo cu puțin timp înainte. Patul era făcut impecabil, iar pe rafturi erau așezate borcane cu mâncare și pâine proaspătă acoperită cu un ștergar curat.
Nu părea un adăpost abandonat.
Părea că cineva o așteptase.
Privirea i-a căzut apoi pe o cutie de lemn lăsată în mijlocul mesei.
Capacul era întredeschis.
Cu pași nesiguri, Elena s-a apropiat și l-a ridicat.
A înlemnit.
Înăuntru erau teancuri de bani, așezate cu grijă și legate cu elastice. Atât de mulți încât pentru câteva secunde nici nu a putut să gândească limpede.
—Doamne… —a șoptit.
A făcut instinctiv un pas înapoi și atunci a observat fotografia prinsă pe peretele din spate.
Mâinile i-au început să tremure.
În poză era Ilie.
Mai tânăr, zâmbind larg, cu brațul pe umărul lui Gheorghe.
Elena a simțit cum îi slăbesc picioarele.
A luat fotografia și a întors-o.
Pe spate era scris cu litere cunoscute:
„Pentru ziua în care n-o să mai pot avea grijă de ea.”
Scrisul lui Ilie.
Lacrimi i-au umplut ochii.
Toate momentele ciudate din anii petrecuți împreună au început să capete sens. Nopțile în care Ilie pleca fără explicații, economiile despre care nu vorbea niciodată, liniștea lui apăsătoare…
Nu ascunsese secrete din egoism.
Pregătise totul pentru ea.
Pentru clipa în care nu avea să mai fie.
Elena s-a așezat încet pe scaun, copleșită de emoție.
În acel moment s-au auzit pași pe scări.
S-a ridicat speriată, strângând fotografia la piept.
După câteva secunde, Gheorghe a apărut în prag. Cobora încet, sprijinindu-se de perete.
Când a văzut-o, nu s-a mirat deloc.
—Ai ajuns, — a spus calm.
Elena îl privea fără să știe ce să întrebe mai întâi.
—Tu ai știut despre toate astea?
Bătrânul a dat încet din cap.
—Ilie m-a rugat să păstrez locul. Mi-a spus că, dacă într-o zi rămâi singură și nu mai ai unde merge, să te aduc aici.
Elena și-a șters lacrimile.
—De ce nu mi-a spus niciodată?
—Pentru că spera să nu fie nevoie niciodată.
Tăcerea care a urmat nu mai era apăsătoare. Era caldă, aproape liniștitoare.
Elena a privit încă o dată camera, banii și fotografia.
Pentru prima dată după ani întregi, nu se mai simțea abandonată.
Ilie găsise o cale să rămână lângă ea, chiar și după moarte.
A închis încet cutia și a inspirat adânc.
—Mulțumesc, — a spus cu voce joasă.
Gheorghe a zâmbit obosit.
—Acum ai un loc al tău. Și un nou început.
În noaptea aceea, Elena a rămas în adăpostul ascuns sub pământ. Afară, pădurea foșnea în întuneric, dar acolo jos era liniște.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, a adormit fără teamă.