Vântul aducea mirosul sărat al mării, iar Elena simțea că ceva neașteptat urma să le schimbe ziua. Mergea încet pe faleză alături de copii, când privirea i s-a oprit asupra unei femei așezate pe o bancă, cu ochii pierduți spre valuri. Pentru câteva clipe, n-a mai putut spune nimic. Chipul acela îi era prea cunoscut ca să fie o greșeală.
Andrei observă și el femeia și făcu un pas înainte, nesigur. Mihai se apropie instinctiv de Elena, căutându-i mâna.
— Este ea…? întrebă Andrei aproape în șoaptă.
Elena aprobă încet, fără să-și desprindă privirea de femeia care dispăruse din viețile lor cu mulți ani în urmă.
Băiatul începu să meargă spre bancă, cu pași mărunți și apăsați, de parcă se temea că totul era doar o iluzie. Elena și Mihai îl urmară în tăcere.
Când au ajuns aproape, femeia s-a întors. În momentul în care i-a văzut pe copii, fața i s-a schimbat complet, iar lacrimile i-au umplut imediat ochii.
— Andrei… spuse ea cu glas stins.
Băiatul rămase în fața ei, serios și nemișcat. Nu exista bucurie în privirea lui, ci doar întrebări adunate în ani de așteptare.
— De ce ne-ai abandonat?
Cuvintele lui au tăiat liniștea dintre ei.
Cristina își coborî privirea și începu să plângă. Încerca să vorbească, dar vocea îi tremura.
— Mi-a fost frică… Nu am știut cum să mă întorc după tot ce am făcut. Am greșit și am fugit de consecințe…
Elena simțea cum toate amintirile grele se întorc peste ea: nopțile în care copiii erau bolnavi, lipsurile, grijile și anii în care a încercat singură să le ofere un cămin adevărat.
— Au trecut șapte ani, Cristina, spuse ea cu calm. Șapte ani în care copiii au crescut fără niciun semn de la tine.
Femeia dădu din cap, rușinată.
— Știu că nu merit iertare. Dar nu a existat zi în care să nu mă gândesc la ei.
Mihai, care nu înțelegea pe deplin ce se întâmplă, se ascunse după Elena și întrebă încet:
— Cine este?
Întrebarea copilului o zdrobi complet pe Cristina. Se așeză pe bancă și izbucni în plâns.
Andrei privi spre Elena. În ochii lui se citea mai multă maturitate decât ar fi trebuit să aibă un copil.
— Ea mi-a dat viață… dar tu ai fost mereu lângă noi, spuse el hotărât. Tu ești mama care ne-a crescut.
Elena îl strânse imediat în brațe, fără să mai poată ascunde emoția.
După câteva momente de tăcere, Cristina se apropie timid.
— Nu vreau să distrug familia voastră și nici să vă cer ceva. Am venit doar pentru că nu mai puteam trăi cu povara asta. Aveam nevoie să vă văd măcar o dată.
Elena inspiră adânc și îl privi pe Andrei.
— Decizia nu îmi aparține doar mie. Ei au dreptul să hotărască ce vor pentru sufletul lor.
Băiatul rămase pe gânduri câteva clipe, apoi se uită lung la femeia din fața lui.
— Vreau să știu cine ești și să înțeleg de ce ai plecat. Dar casa mea rămâne lângă mama.
În acel moment, Cristina începu din nou să plângă, însă lacrimile ei nu mai erau doar de durere, ci și de ușurare.
Soarele cobora încet peste mare, iar între ei nu dispăruseră nici suferința, nici anii pierduți. Totuși, pentru prima dată după foarte mult timp, adevărul fusese spus, iar fiecare înțelesese ce loc ocupă în viața celuilalt.