Elena ridică încet privirea spre el. Nu spuse nimic, dar în ochii ei se citea o anumită siguranță care îl făcu pe sergent să se oprească brusc. În tăcerea încordată, singurul sunet era zumzetul firmei luminoase care pâlpâia neregulat.
„Continuă”, spuse Mănescu, sprijinindu-se de birou. „Crezi că dacă te uiți așa la mine, o să simt milă?”
Elena își mișcă ușor încheieturile, simțind metalul rece pe piele. Zâmbi, abia perceptibil.
„Nu vreau mila nimănui”, răspunse ea calm. „Doar un pahar cu apă, dacă nu e prea mult.”
Răspunsul ei îl irită. Ridică vocea.
„Aici întreabă doar cine are dreptul, nu cine e încătușat!”
Unul dintre ofițeri chicoti din spatele lui. Dar râsul i se stinse repede când telefonul fix de pe birou începu să sune insistent. Sergentul, strâmbându-se, ridică receptorul. „Gara Centrală, Mănescu la telefon.”
Vocea de la celălalt capăt al firului a înlemnit. Fața lui a pălit instantaneu.
„Cum?… Ce spui?… Judecătorul cine?…”
Toate privirile s-au îndreptat spre Elena. Ea nu s-a mișcat, doar a observat calm scena. Mănescu a închis încet telefonul, ca și cum s-ar fi temut să-l rupă.
„D… scoateți-i cătușele imediat”, a ordonat el încet.
Polițistul de lângă el stătea în picioare cu o cheie ridicată.
„Ce vrei să spui? E suspectă, nu am avut un ordin…”
„Fă cum îți spun, Andrei! Sunt judecătoarea Elena Radu… de la Curtea Supremă.”
O tăcere apăsătoare s-a așternut peste sala de judecată. Râsete, glume și priviri batjocoritoare s-au topit ca gheața la soare. Polițiștii s-au privit, neștiind cum să reacționeze.
Elena și-a frecat ușor încheieturile mâinilor în timp ce îi scoteau cătușele. „Mulțumesc”, a spus ea simplu, ridicându-se. „Aș vrea să știu motivul exact al arestării mele.”
Nimeni nu a răspuns. În colțul biroului, un tânăr agent încerca să-și ascundă jena. Elena l-a privit o clipă și a adăugat încet:
„Nu vă fie teamă. Nu sunt aici să vă distrug carierele, ci să vă învăț ce înseamnă să respecți omul de rând.”
Cuvintele ei au străpuns aerul ca o lamă. Chiar și Mănescu, care își juca mereu jocul, și-a coborât privirea.
„Doamnă judecător… dacă aș ști…”
„Știați destule”, l-a întrerupt ea. „Știați că sunt o ființă umană. Și totuși…”
O tăcere profundă s-a așternut peste birou, care anterior răsunase de râsete. Doar pașii ei încrezători se puteau auzi când a trecut pe lângă ei și a ieșit pe ușă.
În curtea gării, aerul era proaspăt. Un ziar aruncat pe podea purta titlul: „Reforma judiciară – Schimbări la cele mai înalte niveluri”. Elena l-a privit o clipă și a zâmbit amar.
Știa că ziua aceea va schimba mai mult decât imaginea secției de poliție. Va servi drept lecție pentru toți cei care confundă uniforma cu puterea.
Pentru că, dincolo de titluri, poziții și privilegii, adevărata putere se măsoară prin modul în care îi tratezi pe cei care nu au nimic de oferit în schimb.
Și în ziua aceea, judecătorul le-a arătat exact ce înseamnă asta.