După câteva zile, Andrei a realizat că nu mai putea continua la fel ca înainte. Încerca să se concentreze la serviciu, dar gândurile îi fugeau mereu în altă parte. Apartamentul în care se întorcea seară de seară devenise apăsător de tăcut. Fără pașii lui Oleg prin camere și fără vocea lui veselă, totul părea gol.
Însă cel mai mult îi lipsea liniștea pe care o simțise lângă Elena.
În dimineața de sâmbătă, aproape fără să mai stea pe gânduri, s-a urcat în mașină și a pornit din nou spre sat. De data aceasta, drumul i s-a părut neașteptat de scurt.
Când a ajuns, Elena era în curte, ocupată cu pregătirea lemnelor pentru foc. Copiii alergau în jurul ei, iar râsetele lor umpleau gospodăria de viață.
Oleg se juca și el printre ceilalți copii.
Și zâmbea sincer.
Andrei a rămas câteva clipe nemișcat, privind scena din fața lui. Nu-și mai văzuse băiatul atât de fericit de foarte mult timp.
Elena l-a observat și s-a oprit pentru o secundă.
— Te-ai întors, spuse ea simplu.
— Am simțit că trebuie, răspunse el.
În ziua aceea n-a stat degeaba niciun minut. A reparat gardul rupt din spatele casei, a schimbat scândurile vechi de la șură și a tăiat lemne până seara. Munca îl obosea, dar într-un mod bun, liniștitor.
Pentru prima dată după mult timp, simțea că este cu adevărat folositor cuiva.
Seara, după ce copiii au adormit, el și Elena au rămas afară, pe banca din fața casei. Aerul era rece, iar satul devenise liniștit.
Andrei privea în pământ, căutând cuvintele potrivite.
— Nu credeam că poate fi atât de greu să merg mai departe, spuse el încet.
Elena l-a privit calm.
— Nici eu nu credeam că singurătatea poate să doară atât.
A fost prima dată când au vorbit sincer despre tot ce purtau în suflet. Despre oamenii pe care îi pierduseră, despre serile în care nu aveau pe nimeni lângă ei și despre oboseala de a încerca mereu să fie puternici pentru ceilalți.
După acel weekend, Andrei a început să vină din ce în ce mai des. La început doar sâmbăta și duminica, apoi și în timpul săptămânii. Încet, fără să-și dea seama, câteva haine și lucruri personale au rămas acolo „doar pentru câteva zile”.
Până într-o seară când Oleg, înainte de culcare, l-a întrebat direct:
— Tata… noi de ce mai plecăm de aici?
Andrei s-a uitat spre Elena. Ea nu a răspuns imediat. Doar i-a zâmbit cald, iar în privirea ei nu mai era teamă.
Atunci a înțeles că nimeni nu încerca să înlocuiască trecutul. Nimeni nu putea șterge iubirea pe care o avuseseră pentru cei pierduți.
Dar viața le oferea o nouă șansă.
După câteva săptămâni, Andrei și-a schimbat complet direcția. A renunțat la slujba din oraș și și-a găsit ceva mai aproape de sat. Salariul era mai mic, însă avea ceva ce nu mai avusese de ani întregi: timp.
Ajungea acasă înainte să se lase întunericul.
Iar acasă nu îl mai aștepta liniștea apăsătoare.
Îl așteptau râsete, copii alergând prin curte și cineva care îi pregătea ceaiul în timp ce îl întreba cum i-a fost ziua.
Într-o dimineață de primăvară, curtea era plină de lumină și miros de iarbă proaspătă. Copiii alergau desculți, iar Elena întindea rufe, exact ca în ziua în care el o văzuse prima dată.
Andrei a ieșit din casă ținând ceva mic în palmă.
Un inel simplu, ales fără grabă, dar din toată inima.
S-a apropiat de ea și a zâmbit emoționat.
— Nu mă pricep la vorbe mari… dar știu sigur că locul meu e aici.
Elena l-a privit lung, iar ochii ei s-au umplut de lumină.
— Atunci rămâi.
El a luat-o ușor de mână.
— Hai să construim ceva împreună. Fără frică. Fără singurătate.
Ea nu a avut nevoie de alte cuvinte.
A dat doar din cap și a zâmbit.
Iar pentru prima dată după foarte mulți ani, niciunul dintre ei nu s-a mai simțit pierdut.