Când a împins ușa apartamentului, Oana a simțit imediat că ceva nu era în regulă. Liniștea din casă părea apăsătoare, aproape artificială. În hol a observat o pereche de pantofi eleganți pe care îi recunoștea prea bine. Nu aparțineau lui Ionuț.
— Ionuț? a strigat ea încet, încercând să își păstreze calmul.
Nimeni nu i-a răspuns.
A înaintat prin apartament, iar din bucătărie s-a auzit un zgomot slab. Când a intrat, a găsit-o pe Oksana stând la masă, cu o ceașcă de cafea neatinsă în față.
— Bună, a spus ea fără emoție.
Oana s-a oprit în prag, surprinsă.
— Ce faci aici? Unde e Ionuț?
Oksana și-a ridicat privirea spre ea și a rămas câteva secunde tăcută, de parcă își căuta cuvintele.
— Nu e aici.
Răspunsul simplu i-a strâns Oanei stomacul.
— Cum adică nu e aici? Și tu de ce ai intrat în apartamentul nostru?
Oksana s-a ridicat încet de la masă.
— Am venit pentru că trebuie să știi adevărul.
Oanei i-a trecut un fior rece pe șira spinării.
— Despre ce vorbești?
— Despre Ionuț. Despre voi. Și despre faptul că lucrurile nu mai sunt ce crezi tu.
În acel moment, toate întârzierile lui, toate telefoanele scurte și serile în care evita să o privească în ochi au început să se lege într-o imagine pe care încercase luni întregi să o ignore.
— Spune direct, a murmurat ea.
Oksana a inspirat adânc.
— Nu stă peste program. Nu de luni bune.
Oana a simțit cum îi amorțesc mâinile.
— Atunci unde merge?
— La mine.
Cuvintele au lovit-o mai tare decât orice ceartă.
— Nu… nu e posibil.
Dar în adâncul ei știa deja. Simțise schimbarea, doar că îi fusese teamă să îi dea un nume.
— Nu am vrut să afli în felul ăsta, a continuat Oksana. Dar el nu mai are curajul să îți spună singur.
— Este soțul meu! a izbucnit Oana.
Oksana și-a coborât privirea pentru o clipă.
— Și fratele meu. Tocmai de asta nu mai pot să îl acopăr.
În cameră s-a așternut o liniște apăsătoare.
— De ce îmi spui acum? a întrebat Oana cu voce stinsă.
— Pentru că vrea să plece definitiv.
Pentru câteva secunde, Oana a rămas complet nemișcată. Parcă tot aerul dispăruse din încăpere.
Apoi, încet, și-a ridicat privirea. Lacrimile nu mai veneau. În locul lor apărea o claritate neașteptată.
— Atunci spune-i că nu trebuie să își mai facă griji, a spus calm.
Oksana a clipit surprinsă.
— Ce vrei să spui?
Oana a inspirat adânc.
— Pentru că, în realitate, el a plecat de mult. Doar eu încă mai trăiam în amintirea a ceea ce eram cândva.
S-a dus în dormitor și a început să își strângă lucrurile fără grabă. Nu trântea uși, nu plângea și nu cerea explicații. Părea că fiecare obiect pus în geantă îi lua de pe umeri câte o parte din durerea adunată în ultimii ani.
Oksana a rămas în prag privind-o neputincioasă.
— Și acum? Unde o să mergi?
Oana s-a oprit o clipă și a zâmbit slab.
— Undeva unde nu mai trebuie să mă întreb dacă sunt iubită sau doar tolerată.
A ieșit din apartament cu geanta pe umăr exact când afară începea ploaia. Picăturile reci îi loveau fața, însă pentru prima dată după mult timp nu o mai speria singurătatea.
Înțelegea acum că uneori sfârșitul unei povești nu înseamnă pierdere. Uneori este singura cale prin care poți începe, în sfârșit, să te regăsești pe tine.