Pentru câteva minute, Ana chiar a crezut că interviul merge în direcția bună. Răspunsese sincer la toate întrebările, fără să încerce să impresioneze cu vorbe mari. Povestise despre anii de muncă, despre turele de noapte și despre faptul că învățase să rezolve probleme rapid, pentru că viața nu îi oferise altă variantă.
Andrei, cel care conducea interviul, răsfoia atent dosarul ei. Din când în când aproba din cap, iar colega de la resurse umane își nota ceva pe foaie.
Apoi s-a lăsat o tăcere scurtă.
— Aveți experiență și recomandări foarte bune, a spus Andrei într-un final. Din punct de vedere profesional, nu avem obiecții.
Ana a simțit o speranță timidă ridicându-se în piept.
Dar expresia lui s-a schimbat imediat.
— Totuși, pentru poziția aceasta căutăm o persoană care să se potrivească mai bine imaginii companiei.
Nu a fost nevoie de alte explicații. Ana a înțeles imediat ce voia să spună. Rochia simplă, pantofii uzați și oboseala vizibilă după tura de noapte spuneau mai mult decât orice CV.
— Vă mulțumim pentru timpul acordat și vă dorim succes mai departe, a încheiat el politicos.
Ana și-a păstrat zâmbetul calm, deși în interior simțea aceeași apăsare pe care o cunoscuse de atâtea ori. S-a ridicat, și-a luat geanta și a ieșit fără să protesteze.
Coborând cu liftul spre parter, se gândea deja la Matei, la chirie și la facturile care o așteptau acasă. Își repeta în minte că va găsi altceva, așa cum găsise mereu o soluție.
Ajunsă în holul mare al clădirii, se pregătea să iasă când ușile de sticlă s-au deschis brusc. Un bărbat în costum elegant a intrat grăbit, vorbind la telefon. Angajații de la recepție și agenții de pază s-au îndreptat imediat, vizibil tensionați.
Era Mihai Dobre, directorul general al companiei.
Omul s-a oprit din mers exact în momentul în care a văzut-o pe Ana.
— Ana Ionescu? a întrebat clar, suficient de tare încât tot holul să amuțească.
Ea s-a întors surprinsă.
— Da…
Mihai și-a închis telefonul și s-a apropiat.
— De ce plecați?
Ana a clipit nedumerită.
— Interviul s-a terminat.
— Știu. Tocmai de aceea vreau să vorbim.
A cerut imediat să fie chemată echipa de HR în hol. Câteva minute mai târziu, Andrei și ceilalți coborau vizibil incomodați, neînțelegând ce se întâmplă.
Mihai i-a privit calm, apoi s-a întors spre Ana.
— Dumneavoastră sunteți femeia care, acum două luni, a chemat salvarea pentru copilul ei din această clădire și, după ce băiatul a fost stabilizat, s-a întors să își termine tura.
Ana a rămas fără cuvinte.
— Și tot dumneavoastră ați găsit anul trecut un plic cu bani într-o sală de ședințe și l-ați predat fără să spuneți nimănui.
Andrei și colega lui se priveau între ei fără să știe ce să răspundă.
Mihai a continuat:
— În fiecare dimineață, când intru în clădire, dumneavoastră salutați toți oamenii pe nume. Paznici, femei de serviciu, curieri. O companie nu înseamnă doar costume scumpe și zâmbete perfecte. Înseamnă oameni în care poți avea încredere.
S-a întors apoi direct spre ea.
— Dacă mai sunteți interesată, vreau să vă ofer eu postul. Program de zi, salariu mai mare și asigurare medicală completă pentru dumneavoastră și copilul dumneavoastră.
Ana simțea că îi tremură mâinile.
— Chiar vorbiți serios? a întrebat aproape șoptit.
Mihai a zâmbit ușor.
— Foarte serios. Pentru mine, exact dumneavoastră reprezentați imaginea corectă pentru compania asta.
Lacrimile i-au umplut ochii înainte să poată răspunde.
— Accept, a spus cu voce tremurată.
Directorul i-a întins mâna, iar în acel moment Ana a simțit că, după ani întregi de luptă și umilințe, cineva vedea în sfârșit mai mult decât hainele simple sau oboseala de pe chipul ei.
În aceeași seară, când l-a luat pe Matei de la școală, băiatul a observat imediat că ceva se schimbase.
Au mers împreună prin parc, au cumpărat covrigi calzi și s-au așezat pe o bancă. Ana l-a privit și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că poate spune cu sinceritate:
— Cred că de acum înainte o să ne fie mai bine.