În sufragerie se lăsase o liniște apăsătoare, iar nimeni nu mai îndrăznea să spună ceva. Emilia stătea în mijlocul camerei cu telefonul în mână și cu privirea fixată asupra celor din fața ei. Nu mai era femeia obosită și copleșită pe care o judecaseră toți. În acel moment, părea de neclintit.
A pornit cronometrul fără grabă.
— Aveți zece minute — a spus calm.
Violeta a încercat să râdă forțat.
— Emilia, exagerezi acum…
— Nouă minute și cincizeci de secunde — a răspuns ea rece, fără să o privească.
Paraschiva, care până atunci vorbise mereu cu autoritate, s-a așezat încet pe canapea. Pentru prima dată părea nesigură.
— Noi doar am vrut să o ajutăm pe Ana… și pe tine — a murmurat ea.
— Opt minute și patruzeci — a spus Emilia.
Gheorghe și-a frecat palmele tremurând.
— Spuneți-i unde e copilul…
Tonul lui nu mai era poruncitor. Era vocea unui om care începea să realizeze cât de departe merseseră.
Violeta și-a mușcat buza și a început să se agite.
— Nu trebuia să se ajungă aici…
— Șapte minute.
Emilia și-a ridicat pentru prima dată vocea, iar fiecare cuvânt a căzut greu în cameră.
— Unde este fiica mea?
Atunci Violeta a cedat.
— Am dus-o la nașa mea, în Caracal! — a izbucnit ea. — Credeam că acolo o să fie mai bine. Tu muncești mereu, e singură tot timpul… am vrut doar să o protejăm.
Emilia a închis ochii pentru o secundă, încercând să își țină furia sub control.
Când i-a deschis din nou, vocea îi era calmă.
— Sun-o. Acum.
Cu mâinile tremurânde, Violeta a format numărul și a pus apelul pe difuzor.
După câteva secunde, o femeie a răspuns somnoroasă.
— Alo?
— Tanti Rodica… Ana este acolo? — a întrebat Violeta cu glas stins.
A urmat o scurtă pauză.
— Da. Doarme. Ce s-a întâmplat?
Emilia s-a apropiat imediat de telefon.
— Sunt mama ei. Vin să o iau acasă.
Femeia a tăcut câteva clipe, apoi a răspuns încet:
— Vă aștept.
Apelul s-a închis.
Nimeni nu a mai spus nimic.
Emilia și-a luat cheile de pe masă și s-a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s-a oprit o clipă.
— Dacă vreodată mai luați o decizie legată de copilul meu fără acordul meu, nu vom mai discuta ca familie. Vom discuta în instanță.
Vocea ei era liniștită, dar hotărâtă.
Apoi a plecat.
Drumul spre Caracal i s-a părut nesfârșit. Mâinile îi erau încleștate pe volan, iar gândurile îi alergau fără oprire.
Se întreba dacă Ana plânsese, dacă se speriase, dacă începuse să creadă că mama ei o abandonase.
Fiecare kilometru îi apăsa sufletul și mai tare.
Când a ajuns, casa era luminată slab. A coborât repede din mașină și a bătut la ușă fără răbdare.
Rodica i-a deschis imediat și s-a dat la o parte fără să spună mare lucru.
În sufragerie, pe canapea, învelită într-o pătură groasă, dormea Ana.
Părul îi era răvășit, iar pe obraji se vedeau urme uscate de lacrimi.
Emilia a simțit că i se rupe inima.
În clipa în care fetița a deschis ochii și a văzut-o, a șoptit aproape neîncrezătoare:
— Mami…
Emilia a căzut în genunchi lângă ea și a strâns-o puternic în brațe.
— Sunt aici. Te-am căutat imediat. Nu te las nicăieri.
Ana a început să plângă și s-a lipit de ea cu disperare.
— Credeam că nu mă mai vrei…
Emilia i-a cuprins fața între palme și a privit-o direct în ochi.
— Ascultă-mă bine. Nu există nimic pe lumea asta care să mă facă să renunț la tine.
Au rămas așa câteva minute, îmbrățișate în liniște.
Mai târziu, în mașină, Ana a adormit cu capul sprijinit de geam și cu mâna încă prinsă de brațul mamei ei.
Emilia conducea încet prin noapte, iar pentru prima dată după mult timp simțea că înțelege ceva important.
Nu trebuia să fie perfectă ca să fie o mamă bună.
Trebuia doar să fie acolo.
Și știa acum, cu toată ființa ei, că nimeni nu avea să mai decidă vreodată în locul ei ce este mai bine pentru copilul său.