Pentru câteva secunde, nimeni nu a mai spus nimic. Vorbele Ninei rămăseseră suspendate în aer, iar Victor o privea de parcă vedea pentru prima dată o altă femeie în fața lui.
Nu era obișnuit ca ea să îi răspundă.
Toată viața, Nina înghițise replici, ironii și umilințe fără să protesteze. Dar acum ceva se schimbase definitiv.
— Uite că a început și ea să aibă pretenții… — a murmurat Victor, încercând să pară superior.
Însă vocea lui nu mai avea aceeași siguranță.
Nina nu i-a răspuns. A intrat liniștită în dormitor, și-a luat telefonul și s-a așezat pe marginea patului. Simțea cum îi bate inima puternic, însă nu mai era frica aceea care o însoțise ani întregi. Era emoția omului care începe, în sfârșit, să creadă în el însuși.
Din ziua aceea, s-a aruncat în muncă cu o energie pe care nici ea nu știa că o mai are.
Rămânea după program în sala de muzică a școlii și cânta până seara târziu. Pianul vechi avea clape uzate și scotea uneori sunete imperfecte, dar pentru Nina fiecare melodie devenea o parte din sufletul ei.
Scria note, încerca armonii, înregistra fragmente și le asculta iar și iar. Uneori pleca acasă epuizată, cu degetele dureroase și ochii obosiți, dar în interiorul ei exista o bucurie pe care nu o mai simțise de zeci de ani.
Victor continua să bombăne și să facă remarci răutăcioase, iar mama lui nu pierdea nicio ocazie să o ironizeze.
— La anii ei, alte femei stau liniștite și își văd de familie, nu visează la povești de adolescentă — spunea ea deseori.
Nina nu se mai justifica. Nu mai încerca să fie înțeleasă.
Tăcerea ei nu mai era semn de slăbiciune, ci de hotărâre.
Când a trimis înregistrările către studio, a simțit că pune în acel mesaj toți anii în care își ascunsese talentul și vocea.
Apoi a început așteptarea.
În fiecare dimineață își verifica telefonul cu aceeași emoție. De fiecare dată când suna, inima îi tresărea.
Și într-o după-amiază, chiar înainte să închidă sala de clasă, telefonul a vibrat.
Număr necunoscut.
— Bună ziua, doamna Nina? Sunt Andrei de la studio.
A simțit că i se înmoaie picioarele.
— Am ascultat tot materialul trimis de dumneavoastră. Nu doar proba. Și vrem să colaborăm. Vă oferim un contract inițial de 12.000 de lei, cu posibilitate de extindere dacă proiectul merge mai departe.
Pentru câteva clipe nu a putut răspunde. Lacrimile îi umpluseră ochii.
— Accept… — a șoptit cu voce tremurată.
În acea seară, acasă, nu a spus nimic.
A pregătit cina în liniște, exact ca întotdeauna. A pus farfuriile pe masă și i-a lăsat pe toți să vorbească, să râdă și să facă aceleași glume vechi.
Duminică, întreaga familie era adunată din nou.
Victor și-a permis iar să facă o remarcă răutăcioasă despre „muzica ei de vedetă”.
Atunci Nina și-a luat telefonul și a apăsat play.
În sufragerie s-a răspândit melodia ei.
La început delicată și tristă, apoi puternică și plină de viață. Muzica părea să spună povestea unei femei care tăcuse prea mult și care învățase, în sfârșit, să existe fără să se mai teamă.
Toți au rămas fără cuvinte.
Nepotul ei s-a apropiat primul.
— Bunico… chiar tu ai făcut asta?
Nina a zâmbit și a dat încet din cap.
Fiul ei o privea cu o emoție pe care ea nu o mai văzuse niciodată în ochii lui.
— Nu știam că ai talentul ăsta…
Victor a încercat să spună ceva, dar nu a găsit cuvintele potrivite.
Atunci Nina a rostit calm:
— Am semnat un contract cu un studio muzical. De acum înainte voi compune pentru ei.
Soacra ei a rămas încremenită.
— Tu vorbești serios?
— Foarte serios.
Nina s-a ridicat apoi de la masă fără să ridice tonul și fără scandal.
— Și mai e ceva. De mâine plec de aici.
Victor s-a ridicat imediat.
— Cum adică pleci?
Ea l-a privit cu liniștea unui om care nu mai are nimic de demonstrat.
— Înseamnă că aleg, în sfârșit, să trăiesc pentru mine.
A doua zi și-a făcut bagajele. Nu multe: câteva haine, partituri și lucrurile care încă aveau valoare sentimentală.
Pianul a rămas în apartament.
Dar Nina știa acum că muzica nu stă într-un obiect. O purta deja în ea.
Când a ieșit din bloc și a simțit aerul rece al dimineții, a avut impresia că respiră pentru prima dată cu adevărat.
Nu mai era femeia care cerea aprobare pentru fiecare pas.
Nu mai era femeia care suporta în tăcere.
La 54 de ani, Nina nu își pierdea viața pe care o avusese.
Abia acum începea să și-o construiască pe cea pe care o merita.